Născută la 18 noiembrie 1950, în Bucureşti. A jucat pe postul de extremă stângă. Christina Metzenrath-Petrovici şi-a început cariera ca junioară în 1967, la Liceul nr. 4 din Timişoara, sub îndrumarea profesoarei Titela Zamfirache, şi a continuat ca senioară la Universitatea Timişoara, echipă alături de care a câştigat mai multe titluri naţionale. Prima competiţie importantă la care a participat a fost ediţia din 1967 a Trofeului Carpaţi, unde a evoluat pentru selecţionata de tineret a oraşului Bucureşti.
Christina Metzenrath-Petrovici a fost componentă a selecţionatei României care a câştigat medalia de argint la Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 1973, desfăşurat în Iugoslavia.
Handbalista a fost chemată pentru prima dată în anul 1967 la echipa naţională de senioare a României, pentru care a evoluat în 110 partide şi a înscris 187 de goluri. Actualmente Christina Metzenrath-Petrovici este stabilită în Germania.
În 2006, cu ocazia unei vizite pe care a făcut-o în oraşul înfrăţit Karlsruhe, primarul Timişoarei a înmânat 60 de diplome de onoare unor sportivi, antrenori şi arbitri originari din oraşul de pe Bega, printre care şi Christinei Metzenrath-Petrovici.
Constantin Pilică Popescu, cel mai titrat antrenor din handbalul feminin românesc, a inclus-o pe Christine Metzenrath-Petrovici într-o echipă ideală care cuprinde handbaliste din România din toate timpurile!
Cel care mi-a vorbit despre Christina Metzenrath-Petrovici a fost fratele meu Eugen, care a lucrat la F.A.E.M. Timişoara unde Dubravko, soţul Christinei, a fost şeful bazei sportive şi uneori au jucat fotbal împreună.
Aproape douăzeci de ani am fost vecini, în cartierul Lechhausen din Augsburg. Am tot dorit să ne întâlnim şi să stăm de vorbă din mai multe motive. În primul rând, că a fost o mare sportivă, apoi bunicii ei i-au fost din Nitzkydorf, localitate vecină cu satul copilăriei mele Izgar şi mai apoi, după ce familia mea s-a mutat la Bocşa, am fost vecin cu actorul Georg Metzenrath, verişorul handbalistei.
Până la urmă, după câteva convorbiri la telefon, am ajuns să ne întâlnim la familia Metzenrath-Petrovici, unde am fost însoţit de Doiniţa, soţia mea. Am avut parte de o primire călduroasă şi am petrecut momentele plăcute împreună! Ne-am simţit minunat cu doi oameni tare de treabă!
Handbalul acum este mai rapid…
Adalbert GYURIS: - Ai mai făcut sport înainte de handbal?
Christina Metzenrath-Petrovici: - Nu, handbalul a fost singurul sport practicat.
- Cine ţi-a zis, cum a fost alegerea pentru acest sport?
- Elevă la şcoala generală din cartierul Bălcescu, împreună cu Elisabeta Simo, Hilde Hrivneak, Georgeta Bratie, am fost selectate de profesoara noastră de sport, Monica Fischer, pentru secţia de handbal de la Şcoala Sportivă de Elevi, antrenoare Angela Zamfirache-Willems.
- Au fost momente când ai fi vrut să te laşi?
- În perioada de pregătire fizică pentru campionat, antrenamentele erau grele şi atunci îmi trecea scurt prin minte: de ce mă chinui...?
- Care au fost cele mai frumoase momente cu echipa de club şi cu echipa naţională?
- Am avut şansa să fac parte din singura echipă de eleve - a Liceului nr. 4 - care a jucat în prima divizie a ţării. Am fost eleve între 15 si 18 ani. Perioada aceasta a avut mare importanţă pentru cariera mea sportivă.
Cu Universitatea Timişoara cel mai emoţionant meci a fost cel de calificare pentru finala Cupei Campionilor Europeni, cu S.C. Leipzig, la Timişoara, în martie 1973. Meciul a fost dramatic, dar în ultima secundă am reuşit să ne calificăm pentru finală.
Visul fiecărui sportiv este Jocurile Olimpice. Cu echipa naţională am participat la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal.
La sporturile de echipă nu ajunge să fii un jucător bun, important este să ai şi colege bune. Eu am avut acest noroc!
- Faptul că ai jucat la Timişoara a fost un dezavantaj? Cum priveau echipele din Bucureşti colegele din ţară?
- Faptul că am jucat în provincie nu a fost un dezavantaj, cu echipele din Bucureşti eram rivale în lupta pentru titlul de campionă a ţării.
- Ai avut adversarele care jucau dur şi nu erau fair-play?
- În general se juca fair-play. La meciurile cu miză mare se juca şi mai dur, dar nu se lovea intenţionat.
- Cum era sărbătorită o reuşită a voastră, se organiza ceva special?
- Nu se organizau sărbătoriri speciale când aveam succese, izolat câte un prânz comun.
- Cum te-ai simţit înaintea unei competiţii importante?
- Înainte de fiecare meci aveam emoţii, cu cât era mai important jocul, cu atât şi emoţiile erau mai mari.
- Era o pregătire specială înainte unui meci de mare miză?
- La meciurile cu miză mare analizam foarte amănunţit adversarul, pentru a exploata cât mai bine părţile vulnerabile.
- Îţi aduci aminte de debutul la echipa naţională?
- Prima selecţionare la echipa naţională de tineret a fost în anul 1966, iar la senioare în anul 1968.
- Priveşti meciurile de handbal transmise la televizor? Te regăseşti în jucătoarele de acum?
- Urmăresc cu plăcere la televizor când se transmit meciuri de la campionatele europene, mondiale sau olimpice.
- Crezi că s-a schimbat handbalul românesc în ultimii ani?
- Handbalul românesc pe vremea mea a fost de amatori, iar acum este profesionist, ceea ce este o mare deosebire... Şi în regulament au avut loc schimbări; astfel, handbalul acum este mai rapid cu mai multe goluri şi câteodată mai dur.
- Te rog să aminteşti colegele tale de la echipa de club şi de la naţională cu care te-ai înţeles tare bine şi cu care ai rămas în contact şi azi.
- Din păcate, o parte din colegele mele - Doina Băicoianu Cojocaru, Simona Arghir Sandu, Iolanda Rigo Cîmpeanu, Ana Nemetz Schauberger - ne-au părăsit prea devreme...
În anul 2018 la aniversarea a 70 ani de existenţă a Liceului Sportiv din Timişoara m-am întâlnit cu fostele mele colege - Georgeta Bratie, Elisabeta Simo, Hilde Hrivnrak şi multe altele.
Acest liceu, de-a lungul existenţei sale, a reprezentat o pepinieră pentru sportul de performanţă timişorean.
- Tu şi Dubravko, soţul tău, aveţi copii? Au făcut handbal sau un alt sport?
- Avem un băiat, pasiunea lui este muzica clasică.
- Dragă Christina, îţi doresc să fii sănătoasă, să ai parte de bucurii şi împliniri după o viaţă dăruită handbalului românesc!
A consemnat cu prietenie, Adalbert GYURIS
Fragment din Curriculum Vitae: Născut la 23 august 1953, în comuna Vermeş, judeţul Caraş Severin. Este un pictor, sculptor, scriitor, poet şi publicist român de etnie germano-maghiară.
Se naşte ca al doilea fiu într-o familie mixtă, germano-maghiară (tatăl său, Eugen Gyuris, fiind de etnie maghiară, iar mama sa, Ana Gyuris, născută Bitte, de etnie germană - şvabă din Banat).
Îşi petrece copilăria în satul Izgar din comuna natală, unde începe şcoala primară. În iarna anului 1963, toată familia se mută la Bocşa Română, în apropiere de Reşiţa.
Este momentul în care destinul său îşi modifică esenţial traseul. În decembrie 1969, împreună cu doi colegi de clasă, expediază o scrisoare la postul de radio Europa Liberă, pentru emisiunea „Metronom”, program realizat de Cornel Chiriac.
Spre ghinionul lor, plicul ajunge pe mâna securităţii care, prin obişnuitele practici ale momentului, declanşează o lungă perioadă de prigoană care va ţine până în decembrie 1989.
Din anul 2000, când aude că s-a înfiinţat Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, scrie acestui forum şi cere să îşi vadă dosarul. În anul 2011 se întâlneşte cu anchetatorul său principal, colonel în rezervă Ilie Murdeală. Participă la această întâlnire soţia şi fiica lui Gyuris.
Ofiţerul le spune soţiei şi fiicei că soţul, respectiv tatăl, a fost un mucos la vremea când a scris aceea scrisoare şi că nu are dosar...
În primăvara anului 2017 este anunţat de C.N.S.A.S. că i s-au găsit trei dosare. În 26 iulie a aceluiaş ani merge cu soţia la Bucureşti pentru a-şi vedea actele de cercetare împotriva sa. Aceste dosare nu reprezintă nici zece la sută din interogatoriile făcute în perioada 1969 şi 1989...
Îşi continuă studiile primare, liceale şi tehnice la Bocşa şi Reşiţa. Urmează cursurile Şcolii Populare de Artă din Reşiţa, clasa profesorului Peter Kneipp, absolvind în 1984. Este căsătorit din 1975 şi are doi copii.
Între 1992-1997 funcţionează ca profesor la Liceul nr. 1 din Bocşa şi editează revista şcolară a liceului, „Amprente”. În 1996 devine membru al Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România.
În 1997 emigrează în Germania şi se stabileşte la Augsburg.
Debutează în publicistică în 1970, în numărul din 20 aprilie al revistei „Rebus”. Activitatea sa publicistică acoperă o paletă largă, de la articole de presă, reportaje, rebus şi enigmistică, la poezie şi poveşti.
Colaborează la ziare şi reviste din România (peste 50 de publicaţii) şi din străinătate (Danemarca, Anglia, Republica Moldova, Israel, S.U.A., Ungaria, Italia, Spania, Irlanda şi Germania).
A fost corespondent al ziarului „Timpul” din Reşiţa şi al ziarului „Timişoara” şi redactor la ziarul „Vasiova”.
În perioada 1990-2012 realizează 67 interviuri cu personalităţi marcante din cultura românească.
În 1999 debutează editorial cu volumul de versuri intitulat „Strigăt fără ecou”, prefaţat de poeta Ioana Cioancăş.
Activitatea rebusistică e bogată în evenimente, a publicat peste 300 de careuri, peste 100 integrame şi multe probleme de enigmistică minoră, apărute de-a lungul anilor în publicaţiile de profil din ţară, în Europa, din Spania până în Israel, şi America de Nord, respectiv S.U.A şi Canada.
Este autorul unui careu rebus record de 10×10 (Fantezie cu X), în care toate cuvintele conţin litera X, careu publicat în numărul din decembrie 2001 al revistei Rebusache şi apoi în „Evenimentul zilei” din 9-10 martie 2002. Mai târziu a mai realizat încă 4 careuri cu X şi 3 careuri în care toate cuvintele conţin litera Y.
În domeniul artelor plastice, opera sa cuprinde lucrări de pictură şi de sculptură (xilogravură). Unele xilogravuri sunt realizate după caricaturi ale actorului Horaţiu Mălăele.
A avut expoziţii personale de xilogravură în România (Timişoara, Reşiţa, Vermeş şi Bucureşti) şi în străinătate (Graz, Nürnberg, Stuttgart, Budapesta, Praga, Gyula). De menţionat că la Timişoara, Budapesta şi Praga a fost prezent şi artistul Horaţiu Mălăele. A participat la expoziţii de grup la Bocşa, Reşiţa şi Macea. Are lucrări expuse în muzee (Macea, Timişoara), mănăstiri (Bocşa Vasiova, Augsburg) şi colecţii particulare din Germania, S.U.A., Canada, Elveţia, Anglia şi România.
În data de 7 iunie 2013 se inaugurează Muzeul „A. Gyuris” într-o sală a Căminului Cultural din comuna Vermeş, localitatea natală. Din anul 2012 este membru al Ligii Scriitorilor din România.
