În fotbal, performanța se repetă ciclic. Ne-o dovedește, din plin în aceste zile, echipa națională a Spaniei. Ibericii au dominat fotbalul european și mondial în ultimii șase ani. Au cucerit două titluri europene și unul mondial, fiind prima echipă din Europa care a câștigat laurii supremi în afara continentului.
O echipă care a impus un anume stil de joc, o națională care a avut (și are încă) o generație de excepție. Începând cu atât de blamatul acum portar Iker Casillas. În rândurile suporterilor Realului din Madrid, echipă a cărei poartă o apără, circulă o zicală. Fără dorința de a blasfemia, o redăm și noi în cele ce urmează: se spune că omenirea a cunoscut până acum doar doi mari portari – Sfântul Petre, la poarta Raiului, și San Iker, în poarta Realului.
În aceste zile, marele Casillas a gafat, mai ales în meciul cu Olanda, ca un începător. Anii, sezoanele epuizante, mizele imense la fiecare apariție, l-au marcat. La fel cum
i-a marcat pe Xavi, pe Ramos sau pe Iniesta. Fotbaliști care au dus greul unor campanii pe cât de aprige, pe atât de frumoase și încununate de succes. Astăzi, însă, au dovedit că sunt și ei, până la urmă, oameni și că pot pierde și ei meciuri, deși la un moment dat păreau invincibili.
Un coleg îmi spunea, după ce Spania a pierdut și al doilea joc la Mondialul din Brazilia, că nimeni nu s-ar fi gândit că echipa campioană mondială în exercițiu își va face bagajele după doar două jocuri din faza grupelor și după tot atâtea înfrângeri.
E trist, însă acesta este mersul (și) în fotbal. O generație apune, o alta vine din urmă. Iar Spania este capabilă să-și revină din șocul pe care, cu siguranță, îl traversează acum.
Să nu uităm că Spania domină fotbalul european și la nivel de club. Anul acesta, în cele două finale ale competițiilor europene intercluburi, trei din patru echipe au fost din Spania! Veți spune (și vă dau dreptate) că echipele spaniole – cu referire aici la Real Madrid, Atletico Madrid sau FC Barcelona – adună în rândurile lor „crema” fotbaliștilor valoroși de astăzi. E adevărat, însă, pe lângă aceștia, evoluează și cei pe care i-am amintit anterior, dar și alți componenți ai selecționatei condusă astăzi de Vincente del Bosque.
Fără să ne comparăm cu Spania, departe de noi (și de realitate) acest lucru, ne aducem aminte de generația României de la Campionatul Mondial din SUA, din 1994. Chiar dacă am mai ajuns la Campionatul Mondial din 1998 și la Europeanul din 2000, aceasta nu ne-a dat garanția că vom fi mereu în prim-planul fotbalistic continental sau mondial. „Generația de Aur” a pus ghetele-n cui. Am mai avut zvâcniri, prin generația lui Adi Ilie și Cristi Chivu, însă atât. S-au schimbat și la noi „liniile” (ca să folosim un termen din hochei), iar așteptarea ca acestea să fie înlocuite durează mult mai mult decât ne-am dori.
Acum, însă, să aplaudăm ceea ce a oferit Spania fotbalului continental și de pe întreg mapamondul în acești șase ani de incontestabilă supremație, să urmărim în continuare marele spectacol fotbalistic din Brazilia și să nutrim speranța că, odată, vom și noi acolo, din nou, în rând cu cele mai puternice națiuni din fotbal.
Anton BORBELY
