A fost bicher şi pogan, ca orice bănăţan dă frunce care se simte bine în ţoalele lui aici, acasă, în Ţara Banatului, mai precis la Chişoda atât de dragă inimii lui. Pentru Petrică Moise, la Chişoda a început lumea şi tot aici s-a terminat. Chişoda e o lume. O lume pe care Petrică Moise a făcut-o cunoscută şi a dus-o dincolo de hotarele Banatului – a făcut-o cunoscută prin cântec, dans şi port popular.
Dacă îl întâlneai întâmplător, avea întotdeauna o vorbă de duh, o zicală cu tâlc ruptă din experienţa de viaţă a artistului. Pentru că Petrică Moise a fost un artist complet. Un artist izvorât din cântecul pe care ulterior l-a asimilat.
L-am întâlnit mai rar în ultima vreme. Timpul are grijă să pună stănoage între noi. „Ce mai faci?”, l-am întrebat într-una dintre aceste întâlniri. „Trag în rău, ca alţi-n bine!”, mi-a spus, cu un zâmbet amar, smuls de undeva din străfunduri. Adâncuri numai de el ştiute. În bună parte, s-a confundat cu cântecul acestor locuri. Dar şi cu locurile, în acelaşi timp, pentru că, după cum spunea: „Ţara mea-i Banatul meu!”.
Cântecele pe care le-a adus în scenă şi pe care le-a dat lumii au fost smulse din dragostea de pământ şi de neam, din viaţa doinitorului, ca un suspin înlăcrimat.
Astăzi, majoritatea tinerilor solişti îi interpretează cu sfială cântecele, iar melodiile lansate de el odinioară străbat Banatul dintr-o parte în alta, trec de hotarele Banatului, ale ţării...
Personal, îi sunt dator acestui interpret, maestru, rapsod, pentru că, în urmă cu multe zeci de ani, la căminul studenţesc unde aveam o „Tesla”, ascultam de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa „Ana mea, draga mea”. Ascultam şi plângeam. Petrică Moise plângea pe bandă, Ana se dusese pe pustii sau se amesteca într-un melanj greu de descifrat cu Ana Lugojana, care trece nepăsătoare spre Ardeal şi se transformă în „Ană, zorile se varsă”.
Multe suflete cântă pe lumea noastră, dar măiestria lui Petrică Moise a izvorât din felul în care a adunat, ca într-un creuzet, vorbele acestor locuri, cântecele acestor locuri pe care le-a îmbinat cu pământul acestor locuri şi le-a transformat, după cum am mai spus, în viaţă.
Petrică Moise nu cânta, ci trăia cântecul, iar ceea ce îl face unic este că iubea ca nimeni altul aceste locuri şi cântecul bănăţean, acest pământ fără seamăn, de unde izvorăşte viaţa şi se încheagă moartea.
Petru Vasile TOMOIAGĂ

Folclorul bănățean a fost lovit, sâmbăta trecută, de o veste cât se poate de tristă: maestrul Petrică Moise a trecut la cele veșnice, după ce s-a infectat cu coronavirus.
Ce s-ar putea spune despre Petrică Moise, acum, la despărțire? Cu siguranță, că a fost una dintre vocile emblematice și inconfundabile ale Banatului, că a fost un bănățean adevărat, mândru de locurile natale, pe care le-a cântat pe marile scene ale țării și lumii.
La propunerea consilierului județean Ioan Sorincău, lui Petrică Moise i se va acorda, post-mortem, titlul de Cetățean de Onoare al Județului Timiș.
Petrică Moise s-a născut în 19 iunie 1947, într-o familie de paori din Chișoda. De la mama Persida şi tatăl Aurel a moştenit glasul şi dragostea de cântec. Datorită profesoarei Gertrude Catona a ajuns la Liceul de Muzică din Timişoara, la clasa de percuţie a lui Rininger Mihai. Studiile universitare şi le-a început la Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj. Au urmat armata, suplinirile în învăţământ la Ciucea, căsătoria, iar din 1971 s-a întors în Banat, unde şi-a continuat studiile la Facultatea de Muzică din cadrul Institutului Pedagogic din Timişoara. Nume de seamă din învăţământul muzical timişorean şi-au lăsat amprenta pe formarea sa artistică: Ion Românu şi Doru Murgu – la dirijat, Dimitrie Emandi – la teorie şi solfegiu, Ion Odrobot – la folclor, Mihai Cure – canto, Lucia Petroman – pian. S-a bucurat de asemenea de îndrumările maeştrilor Diodor Nicoară, Sava Ilin şi alţii. În timpul studenţiei a colaborat cu ansamblurile „Mărţişorul” din Cluj şi „Doina Timişului” din Timişoara, alături de care îl găsim şi acum după aniversarea a 50 de ani de existenţă a acestei prestigioase formaţii studenţeşti. Din anul 1975 Petrică Moise s-a dedicat vieţii artistice ca liber profesionist. A cântat cu formaţiile ansamblurilor „Timişul” din Timişoara, „Maramureşul” din Baia Mare, „Ţarina” din Alba Iulia, „Meseşul” din Zalău, „Junii Sibiului” din Sibiu, „Rapsozii Zărandului” din Arad şi altele, reuşind să-şi cucerească spectatorii cu doina cea încărcată de sensuri, specifică românilor, cu cântecele de joc din Pusta Bănăţeană, cu un repertoriu diversificat, atunci când împrejurările o cereau, dar întotdeauna cu bun gust. Turneele de peste hotare, din Italia, Ungaria, Franţa, Germania, Austria, Elveţia, sau cele din S.U.A., Canada, Australia l-au însufleţit şi i-au dat încredere în el, prin forţa şi măreţia cântecului. Împreună cu grupul instrumental „Virtuozii Banatului” a realizat imprimări de mare valoare. Este unul dintre soliştii care ştie să recunoască meritul instrumentiştilor și să-i pună în valoare.

Am văzut lumina zilei în Chișoda Veche, un sat din Pusta Banatului, de la șes, la patru kilometri de Timișoara, în cea mai frumoasă lună din an. În luna iunie înfloresc teii și peste tot în România se simte parfumul lor. Este cel mai grozav parfum natural pe care l-a adus Dumnezeu în florile din țară. Sunt un copil de paore, adică de țăran. Tata a avut patru hectare și treizeci de arii de pământ primite după ce a venit din război.

Am avut o copilărie foarte frumoasă. Am trăit la sat în perioada în care oamenii erau foarte simpli. Eram de copil dus la muncile câmpului. Mă duceam cu cocia, cu căruța, cum spunem în Banat, dormeam sub căruță, la umbră, apa era în cârșag, pusă într-un recipient din lut. La prânz, când se mânca, și copiii mâncau alături de părinți. Mâncam pită cu șonc și cu părădaisă. Am avut parte de jocurile care se făceau în fiecare duminică la Casa Națională de astăzi, Căminul Cultural de pe vremea aceea. Chiar și iarna lumea se ducea la joc. Lumea asculta muzică. Se cânta muzică adevărată, cea tradițională, cântată de un violonist de la Giroc, uica Micu Radu. Cânta împreună cu banda, cu o formație alcătuită din vioară, violă braci și un violoncel bătut, care se numea bandă. Se țineau cu strictețe toate sfintele sărbători de iarnă, chiar dacă era pe vremea comunismului. Locuiam vizavi de biserica ortodoxă din Chișoda. De mic copil am fost obișnuit, chiar obligat, de mama să merg la Liturghie. Iar în biserică trebuia să stau smirnă, că se întorceau bătrânii și ziceau „ssssstt, nu fă gălăgie”. Mă puteau spune mamei și primeam bătaie pentru asta. Îmi amintesc iernile extraordinar de frumoase, cu zăpadă mare, nu vedeam de pe o parte pe alta a străzii.

Mama cânta foarte frumos. A fost o soprană de excepție, ca și mama verișorului meu Dorin Cuibariu. În copilăria lor au cântat pe genunchii reginei Maria la castelul din Banloc.
Mama mi-a cântat încă din leagăn și am moștenit acest dar și har de la ea, dar pe care în școala elementară de la Chișoda l-am descoperit.

Am fost timp de un an student la Academia de Muzică din Cluj. Îi spunea atunci Conservatorul „Gheorghe Dima”. Am debutat ca interpret de muzică populară la ansamblul Casei de Cultură „Mărțișorul”, sub bagheta taragotistului Dumitru Fărcaș. Am debutat în 1967 la „Primăvara studențească”, unde am luat premiul întâi. Am continuat să cânt și de atunci am rămas fidel scenei. Am renunțat la Conservator în anul II, m-am căsătorit la Ciucea și fructul dragostei au fost două fete minunate.

Toate ţările din lume sunt frumoase, dar cea mai frumoasă este ţara mea, pentru că aici m-am născut, pentru că aici m-am întors, pentru că pământul te cheamă.

Mâine dacă închid ochii nu-mi pare rău, pentru că mi-am îndeplinit misiunea mea pe pământ.

Fragmente din răspunsurile date în cadrul unui interviu realizat cu maestrul Petrică Moise de redactorul Ioana Nicolescu, în cadrul rubricii „Oamenii Cetății”, iulie 2017.