În urmă cu 41 de ani pe o stradă din Timişoara se năştea un băieţel ca oricare altul din oraşul nostru. A crescut având o copilărie fericită şi la acel moment nimeni nu bănuia că cel mai mic membru al familiei avea să devină unul dintre cei mai cunoscuţi dirijori la nivel internaţional.
Dar Dumnezeu îşi urmează planul său. Este implicat şi un Grammy în poveste.


- În primul rând îţi mulţumesc pentru timpul alocat interviului nostru.

- Cu mare plăcere.

- Cine este Cristian Dorel Măcelaru?

- Depinde de cine formulează întrebarea. Eu sunt o simplă persoană, dar cred că uneori ceea ce facem defineşte puţin cine suntem, cine devenim. Contează mult fiecare moment în care pot să-mi răspund la această întrebare, pentru mine personal, pentru familia mea, pentru copiii mei. Dar sigur, din punct de vedere profesional eu mă bucur de posibilitatea de a face ceea ce îmi place, ceea ce iubesc enorm: muzică, care este acest har de a oferi darul muzicii, al artei frumoase, tuturor oamenilor. Dacă ar fi să mă definesc pe mine însumi, spun că sunt un om extraordinar de privilegiat şi de fericit să pot face ceea ce am iubit întotdeauna, înconjurat de o familie care mă ajută să-mi îndeplinesc visul.

- Cum ai ajuns să pleci în America?

- Am plecat în urma unei burse, primită să-mi termin ultimul an de liceu, la vârsta de 17 ani. O bursă pe care am câştigat-o cântând la vioară. Am plecat apoi în Statele Unite la Interlochen Arts Academy, care avea accentul pus pe arte, toate artele, nu doar muzică.

- Şi ce a urmat după aceea?

- Când am plecat nu am ştiut dacă voi rămâne în America, nu a fost în intenţia mea să rămân în Statele Unite. Ideea a fost să merg să încerc acest an de studiu, iar după acest an mi s-a părut foarte natural să continui la Universitate, iar apoi am făcut un masterat în vioară, urmat de un masterat în dirijat. Am continuat, cariera s-a dezvoltat de la sine, iar apoi, în urmă cu doi ani, deci după douăzeci de ani, m-am reîntors în Europa.

- Te-ai întors mai aproape de casă?

- Da. În plus, am câştigat o poziţie ca dirijor şef la Orchestra Radiodifuziunii din Köln, iar acest lucru m-a adus mai aproape de casă.

- Care a fost cel mai bun concert?

- Este foarte dificil de ales unul, pentru că fiecare concert e ca şi un copil, un copil care creşte foarte repede, deoarece fiecare concert are particularităţile lui, fiecare orchestră pe care o dirijez are o individualitate aparte, iar repertoriul pe care îl dirijez e foarte diferit de la concert la concert. Şi de aceea e foarte greu de ales, dar eu mă bucur de fiecare concert pe care îl dirijez şi în momentul concertului e cel mai frumos, fiecare concert este cel mai frumos. De aceea mi-e imposibil să aleg unul singur.

- Atunci lasă-mă să te întreb care a fost cel mai greu?

- Desigur, depinde foarte mult de repertoriu. Ţin minte anumite concerte pe care le-am dirijat şi a trebuit să le dirijez în ultima secundă, când am înlocuit alţi dirijori care s-au îmbolnăvit. Ţin minte un concert în Chicago, unde a trebuit să ma duc pentru Pierre Boulez, pentru care am avut aproape 36 de ore, ca să mă refamiliarizez cu repertoriul şi să fiu la prima repetiţie. Între timp, eu fiind în Philadelphia, fusese o furtună, într-o iarnă foarte grea, şi zborurile erau toate anulate şi atunci a trebuit să merg cu maşina, fiind o distanţă de zece ore. Şi ţin minte că am condus toată noaptea, am plecat seara, am ajuns dimineaţa, am reuşit să fac un duş şi apoi în câteva ore am avut repetiţie pe scenă. Cred că a fost de departe cel mai dificil proiect, măcar începutul proiectului.

- Noi ne-am întâlnit pe stradă în Timişoara, întâmplător. Pe tine te „capturaseră” vecinii într-o discuţie, tu te grăbeai, mergeai pe jos la repetiţie. Mi-a plăcut că totuşi te-ai oprit şi ai participat la discuţie. Încă erai de-al lor, erai de-al nostru...

- Da.

- Ai cunoscut mari artişti, ai văzut toată lumea, ai încântat săli întregi dirijând. Cât de greu duci succesul?

- Succesul e ceea ce se întâmplă când nu începi să-l cauţi, zic eu. Iar ce-i dificil în ceea ce fac eu este de fapt ceea ce trebuie să iau de la copiii mei, de la familie, ca să pot să fac fiecare concert. Acum este puţin mai uşor, deoarece, fiind mai multe săptămâni consecutive la orchestră, sunt acasă. Dar şi acum, cel puţin şaizeci la sută din an sunt plecat. Iar pentru copii e un sacrificiu enorm să accepte faptul că mă văd cam zece zile pe lună, maximum două săptămâni. Acest sacrificiu nu este alegerea lor. Deci, pentru mine succesul vine în acelaşi timp şi cu sacrificiul pe care îl cer familiei mele să-l facă. Dar acest lucru mă ajută de fapt să rămân foarte balansat în felul în care văd succesul, văzând efortul pe care ei trebuie să-l facă, să-mi dea voie mie ca să am acest succes.

- Aceasta era următoarea întrebare, cam câte ore de muncă zilnică stau la baza succesului tău? Noi trăim într-o lume în care copiii au senzaţia că totul vine foarte uşor şi că tu ai ajuns acolo clipind din ochi.

- Hmm, este exact cum spune Enescu. Talentul este 99% muncă şi 1% har. Dar talentul, harul de a avea posibilitatea să faci muzică îţi vine împreună cu abilitatea, cu oportunitatea de a-l lucra foarte mult. Într-un fel sau altul, nu mă opresc din muncă absolut deloc, dacă nu studiez o partitură, mă gândesc la ea. Dacă nu, răspund la un e-mail sau fac alte lucruri importante pentru carieră. Trebuie să vorbesc la telefon cu muzicieni, cu impresari, cu oameni care organizează concerte, în fiecare moment există ceva care îmi captează atenţia. Sunt implicat permanent, deoarece am mai multe poziţii „pline”. În timpul pandemiei, având două organizaţii în Statele Unite şi două în Europa, unde sunt director, lucram şi ziua, şi noaptea, deoarece trebuia să fiu prezent şi acolo, şi aici. Când e ziuă!

- Vreunul dintre copiii tăi are înclinaţii artistice?

- Amândoi. Şi băiatul, şi fetiţa cântă la instrumente muzicale. Băiatul cântă la pian, fetiţa cântă la vioară, iar băiatul are şi înclinaţii foarte dezvoltate, deja, în desen. Este pasionat de desen. E un lucru extraodinar de frumos, deoare eu nu am stiut să desenez, dar mi-aş fi dorit întotdeauna, iar la el este un lucru foarte natural.


- Înclinaţii spre dirijorat la vreunul dintre copiii tăi?

- Asta nu ştiu să spun. De fapt nici pe mine dirijoratul nu m-a atras până la 17-18 ani.
Oricum, zic eu ca un dirijor să nu se gândească la dirijorat până nu ajunge la maturitate.
E un lucru care trebuie înţeles foarte profund şi sunt consideraţii complexe de care trebuie să ţină cont. Sunt decizii dificile care trebuie luate.
Şi pe cei care vin la mine să studieze dirijoratul îi încurajez, în primul rând, să aştepte până când înaintează puţin în vârstă. Eu am început să dirijez la vârsta de 28 de ani. Se cere mult studiu al muzicii înainte de a se gândi cineva la dirijorat.

- E foarte dificil, e foarte frumos şi totuşi această cale ţi-a adus succesul. Cu Romanian Chamber Orchestra ai avut şi în acest an încă o serie de concerte reuşite în România. Cum ai ajuns să cânţi cu ei?

- Ideea a fost tot a un timişorean, Cristi Andriş, care lucra cu marele violonist român Alexandru Tomescu. M-au contactat şi m-au rugat dacă pot să-i ajut să facem acest proiect împreună.
O orchestră de cameră, care să reunească trei categorii de oameni: artişti români, plecaţi din România, care cântă în orchestre de renume internaţional, artişti români - foarte valoroşi şi tineri studenţi, care în urma unui concurs câştigă posibilitatea să cânte împreună cu noi pentru acel proiect.
Acest lucru mi s-a părut minunat, mai ales că fusesem la Bucureşti şi venise cineva din sală care mi-a spus: „Ce frumos lucru că sunteţi singurul dirijor român care încurajaţi artiştii să se reîntoarcă în România să cânte”.
Iar acest lucru m-a făcut să simt că se vede şi se înţelege ideea din spatele acestui proiect, care a fost întotdeauna să încurajăm artiştii români să se reîntoarcă, nu doar să-i încurajăm, ci să le dăm o platformă să se poată reîntoarce, să arate din ceea ce au realizat în afara României.
Aşa a început proiectul şi am avut trei ani la rând spectacole, care au fost foarte frumoase, şi vom continua, pentru că este o bucurie enormă să mă reîntâlnesc cu muzicienii cu care cânt şi pe care îi cunosc de când aveam 6-7 ani. E superb să ne regăsim în Timişoara, în România, să facem concerte împreună!

- Să ştii că şi din rândul publicului se simte ca un concert de care ai nevoie în timpul verii.

- Mă bucur să aud acest lucru, pentru că toată lumea face acest concert cu atâta dragoste şi pasiune, încât nu e un concert cu un alt motiv decât pentru a dărui darul muzicii şi al artei celor care vor să-l primească.

- Te invită orchestrele româneşti să performaţi împreună?

- Am fost la multe orchestre din România, dar din păcate orarul nu-mi permite să colaborez cu mai multe. Dar aproape în fiecare zi primesc invitaţii, pe care din păcate nu le pot onora.

- Cum este să fi susţinut de membrii familiei, dar din orchestră? Trebuie să spunem că surorile şi nepoata ta sunt parte din Romanian Chamber Orchestra. Aş vrea să le şi numim, pentru că şi munca lor este la fel de importantă.

- Sigur, Angelica Gherasim, sora mea, care este şefă de partidă la Filarmonica „Banatul” din Timişoara. La fel şi Melita Murgea, care cântă pentru Orchestra Simfonică din Barcelona, iar anul acesta a câştigat acest concurs pentru tineri, Simona Mehedinţi, care e la Conservator în Timişoara. Ele trei au cântat în orchestră, iar pentru mine este un element în plus care dă valoare acestui proiect. Este singura dată când reuşesc să colaborez cu membrii familiei, cu care am crescut, cu care am cântat nenumărate seri la rând sau în timpul zilei când deschideam geamul şi cântam pentru vecinii de pe stradă. Un concert aparte.

- Nu te mai întreb dacă ţi-e dor de România, pentru că mi-ai spus deja că şi o parte dintre membrii Romanian Chamber Orchestra sunt plecaţi din ţară, ca şi tine. Deci tu încă te vezi plecat din România în altă parte.

- Da, cred că este evident faptul că o mare parte din mine este încă în România prin numărul de concerte şi proiecte pe care le-am făcut aici. Mi-a plăcut ca, reîntorcându-mă, să fiu şi acasă, dar să fac ceva frumos pentru România. Întotdeauna mi s-a părut o ironie faptul că mulţi, mai ales cei mai mari, muzicieni români critică foarte aspru ceea ce se întâmplă în România din punct de vedere artistic sau cultural, dar mai puţini s-au reîntors să şi facă ceva pozitiv. Nu am vrut să mă uit niciodată înapoi şi să mi se spună: „Bine, aţi criticat, dar de ce nu v-aţi împlicat”, de aceea am vrut tare mult să fiu implicat prin ceea ce se face şi sper să fie un lucru care să schimbe puţin perspectiva artei în România şi a felului în care e primită, e gândită. Avem o tradiţie enormă acasă şi vreau ca să rămână în continuare, să fie demnă de cei care au început-o şi au creat-o, cum sunt Enescu, Lipatti, cum sunt mulţi alţi muzicieni români.

- Dar te întreb dacă undeva în mintea ta există ideea unei reîntoarceri în România?

- Nu există. Motivul pentru care nu există este pentru că, datorită carierei pe care o am, România va beneficia mult mai mult dacă eu nu mă întorc în România, ca şi un lucru definitiv. Cariera de dirijor se cere să fie o carieră globală, internaţională. E adevărat, casa mi-este în Germania, dar eu nu locuiesc în Germania, eu locuiesc pe scenă şi atunci este mai uşor să dau din ceea ce am primit dacă nu rămân într-un singur loc.

- Tu locuieşti pe scenă pretutindeni, eşti ca şi muzica, peste tot.

- Exact.

- Dacă tot mi-ai spus de sacrificiile pe care familia ta le face, hai să amintim de soţia ta, Cheryl, care şi este principalul tău sprijin. Te susţine, are grijă de copii, te primeşte acasă după atâtea drumuri... Cântă şi ea la vreun instrument?

- Da, cântă la fagot şi noi ne-am întâlnit când eu am cântat doi ani de zile la Filarmonica din Huston şi ea cânta în orchestră. A venit momentul în care eu doream să încep masteratul în dirijat. Noi discutam deja să ne căsătorim şi ea m-a încurajat. Pentru că totuşi aveam deja o poziţie în orchestra din Huston, salariul era bun, era o viaţă uşoară, nu ar fi fost necesar să-mi schimb visul, dar din punct de vedere artistic am vrut să încerc dirijatul.
Ea m-a încurajat, spunându-mi că îmi dă sprijin financiar cât am nevoie ca să studiez dirijatul: „Ne luăm cinci ani de zile din viaţă şi dacă nu reuşeşti să ajungi dirijor şi să te menţii întotdeauna te poţi reîntoarce în orchestră”. Acest lucru mi-a dat posibilitatea să continui studiile şi, câţiva ani după, ca să-mi fac din dirijat o profesie. Ea mi-a înlesnit urcatul spre tot ce avem acum. În America, Cheryl cânta în orchestră şi era profesoară la Universitate, iar în momentul în care eu am acceptat postul în Philadelphia a lăsat absolut totul ca să păstreze familia împreună. Când am venit în Germania şi-a lăsat ţara şi a venit aici, chiar dacă este mult mai dificil pentru ea, nevorbind limba germană. Este prima dată când locuieşte într-o ţară străină. Este mult mai dificil pentru ea decât pentru mine.
Măcar e mai aproape... Mama deja ştie, când venim în România ne aşteaptă cu sarmale, cu prăjituri, cu sărături. Compensăm plecarea din America.

- Ai alege acelaşi drum?

- Cred că aş avea aceeaşi atitudine. Aş da voie drumului să mă aleagă pe mine. Eu cred că în orice aş fi făcut în viaţă îmi place să cred că aş fi depus acelaşi efort şi aceeaşi energie. Într-un fel eu am plecat din România gândindu-mă şi visând la o viaţă de instrumentist, iar apoi dirijatul m-a ales pe mine. Pentru că nu am visat eu să devin dirijor, ci într-un fel dirijatul m-a ales pe mine, a fost un lucru de care pur şi simplu eu m-am îndrăgostit lucrând cu alţi dirijori mari. Era o modalitate de a face muzică mai profund şi mai accentuat, iar faptul că drumurile carierei s-au deschis repede a validat faptul că eu cred că dirijatul m-a ales pe mine, decât eu dirijatul.

- Ai schimba ceva în viaţa ta?

- Aş dori mai mult timp liber!

- Iubeşti vioara? Ştiu că nu o iubeai?

- Da, foarte mult. Este foarte frumoasă vioara. Relaţia cu o vioară e dificilă. Cred că până la o anumită vârstă nu ai cum să o iubeşti, findcă e imposibil să o faci să sune frumos. După un anumit timp, când te obişnuieşti cu instrumentul, te obişnuieşti şi cu ideea că tot restul vieţii va trebui să studiezi câteva ore pe zi, începe să-ţi aducă şi plăcere ceea ce cânţi, ceea ce faci. Deşi cânt puţin la pian, vioara a rămas singura iubire.

- Ai mai vrea să ştie oamenii ceva înainte să finalizăm acest interviu?

- Nu aş vrea să închei interviul fără să le reamintesc timişorenilor că oraşul lor este printre singurele în lume unde multiculturalitatea şi multietnicitatea sunt la loc de cinste. Ideea unor teatre în diverse limbi a schimbat oraşul. Când am plecat din Timişoara eu nu mi-am data sema că această particularitate a oraşului m-a pregătit pentru tot ce urma să trăiesc. M-a pregătit pentru o viaţă şi o carieră pe o scenă globală. Nu am realizat atunci importanţa multitudinilor de idei şi de aspecte culturale pentru a crea o viaţă frumoasă.
Cred că asta ar trebui apreciat şi celebrat în Timişoara, deoarece este un lucru cu care ne naştem şi e un lucru pe care trebuie să nu-l pierdem.

- Îţi mulţumesc încă o dată pentru interviu şi sper, ca şi toţi cei care te cunosc, doar în succese pentru tine pe viitor.

- Mulţumesc şi eu. Apreciez mult.

Florina Ariana COLGIA