«Acum, după 30 ani, tot văd indivizi care mai de care mai generali sau ce-or fi... care „rup tăcerea”.
Nu mă mai aștept să aflu nimic. Eu știu ce știu, ce am trăit acolo și le scriu pentru că nu le mai pot ține în mine. Ani de zile am așteptat ca cineva să spună tot. Am renunțat. Nici eu nu fac o „depoziție”.
Nici nu îmi mai pot aduce aminte tot, nici nu mai vreau. Văd numai că se „sărbătorește” 22 decembrie și că se vorbește de lovitură de stat. Iliescu și Voican sunt liberi. Ăia de au stat prin închisori nu ne-au lămurit cu nimic. Ne lămurim noi, iată, în fiecare zi, de 30 ani. Ce să mai întrebi? Iliescu?
Nici n-aș vrea să fie condamnat. Mi se pare o bătaie de joc să-l fi lăsat zglobiu toți anii ăștia, iar acum să-mi arunce niște procurori sau niște tismăneni un simulacru de proces. Să-l lase așa ... să se ducă cu cârca lui de crime (nu doar de la revoluție !) până la judecata din cer. Și lovitură de stat sau malta sau alta, ce-a fost ... oamenii ăia chiar au murit pentru libertate. De fapt, aia a fost toată libertatea noastră.
Aia pe care au murit-o îngerii ăia la revoluție. Clipele alea, atât.»
Sunt cuvintele artistului plastic brașovean Horia Țigănuș, cel devenit cunoscut în toată țara prin proiectul unic „O mână de Țară”. Ce este așa special la ele? Faptul că, în decembrie 1989, Horia Țigănuș era soldat în termen la Timișoara. Iar acum, după 30 de ani, a hotărât să-și facă publice amintirile, într-o mărturie sinceră și cutremurătoare, pe care o redăm în continuare.


Flavius BONCEA

 

Era în 14 decembrie și mă întorceam din permisie. Nu aveai voie să umbli civil, dar eu, când mergeam acasă, îmi lăsam uniforma la un amic, student în Timișoara, în cămin.
Îmi trăgeam pantalonii ăia de postav pe mine, când mia spus: „Horică, nu vrei să te înscrii și tu în Front?” Stupefiat, cu nădragii în vine, îl întreb dacă e tâmpit. Cum să mă înscriu eu în „frontul” lui așa ... caporal de infanterie?! Îmi spune (îmi făcusem oricum urechea „toacă”) că o să vină schimbări și alte alea...
M-am dus la unitate. Aveam la mine două borcane cu untură. Ceapă și pâine neagră luam de la cantină.

***
Sâmbătă, 16 decembrie 1989
N-am avut învoire. Eram, oarecum, consemnat disciplinar în unitate, de către ofițerul politic. Eram, oricum, aproape singur în companie. Toți colegii mei plecaseră între timp într-o aplicație, la Muntele Mic. Așa că, aveam să aflu mai târziu, eram „comandant de companie”, fiind cel mai mare în grad (caporal) peste încă vreo 12 inși ... mutați disciplinar de la grăniceri.
Să ne înțelegem, eu eram „pictorul" (apelativ însoțit adesea de gestul ăla cu degetul rotit pe tâmplă). „Locuiam” în atelier, departe de cazarmă. Acolo aveam radio, un prieten pictor și el (cu care „pictasem” toate lozincile pentru congresul XlV) și un ins, campion la șah, responsabil cu stația de radioficare. Era un tip care își mânca singur pachetul de acasă.
Spre seară, începuseră să vină, din învoire, soldații mai norocoși. Drumul spre unitate (era binișor în afara Timișoarei) trecea prin locul unde oamenii se strânseseră să-l sprijine pe pastorul lor. Amestecate, veștile despre tramvaiul blocat ori oamenii care începuseră să strige; se amestecau într-un fel de neliniște.
Nu mai știu ora, dar au început să ne dea câte o alarmă.
Ne scoteau pe platou, ne țineau o vreme, după care ne trimiteau înapoi în companie. La a doua sau a treia alarmă, câțiva mai bătrâni au venit să mă întrebe ce cred eu ... (?!?)... despre ce se întâmplă. Să le spun dacă ne vor scoate și pe noi afară. Eram un regiment de cca 1800 de oameni, din care eu eram singurul brașovean. Așa că... eu trebuia să știu ce se întâmplă în „cazuri” d'astea. Amintirea unora despre noiembrie 1987 era încă proaspătă. Le-am zis că nu ne vor scoate, că vor veni, înaintea noastră, scutierii, securitatea și ăia o să-i înăbușe pe demonstranți. Că abia după s-ar putea să ne scoată pe străzi.
Iar ne cheamă. De data asta cu armament, cu tot. Fără muniție. Se trag camioanele și ne urcă în ele. În fiecare cabină, pe lângă șofer, era un locotenent, iar în benă era un plutonier. Au început să ne „prelucreze”. Nu voi insista aici cum și-au construit mesajele. Aveam să înțeleg, cu totul, mai târziu... când am citit niște cărți. În fine, ne-au spus că sunt niște huligani care fac dezordine. Apoi, când chiar ne-am pus în mișcare, ne-au spus că niște „camarazi (!) de-ai noștri” au fost atacați și bătuți. Majoritatea soldaților nici nu înțelegeau, nici nu erau prea curioși de ce se întâmpla.
Eram masă de manevră. Unii, însă, erau speriați, iar alții deja nervoși.
Am ajuns într-un cartier de blocuri. Camioanele frânează brusc și, pe măsură ce noi săream anevoie din ele, din tot felul de boscheți și ascunzișuri au ieșit niște trupe de la secu. În pas alergător și amestecați unii cu alții înghesuim o groază de oameni într-un scuar închis între blocuri.
Demonstranții se ascund prin scările blocurilor, prin apartamente. Care apucă. Care nu, sunt trași de păr, târâți pe jos.
Operațiunea o conduce un căpitan (tot politic) de la divizie. Eu lucrasem câteva luni acolo, în vară, la muzeul de istorie militară și îmi fusese șef. O javră. Dă ordine în stânga și-n dreapta și ne comandă ca fiecare pluton să intre în câte o scară de bloc și să-i târâie afară pe cei ascunși. Locotenetul care venise cu noi ne bagă repede într-o scară. Unul dintre soldați o ia la sănătoasa în sus pe scări, motivat de îndemnurile căpitanului. Locotenentul pune mâna pe el, îl trage înapoi și... ne ascunde sub scară și în intrarea de la beci.
„Stați dracului pe curu' vostru că n-o să vânăm oameni acum”. De la geamuri, balcoane (nu de la toate) unii aruncau, în soldați, cu ce aveau la îndemână.
Nu știu câți aveau de arestat, dar când javra aia de căpitan și-a făcut numărul și, poate, și din cauză că eram niște ținte vii, ne-a dat ordin de retragere. Spre dimineață, la întoarcere, am trecut cumva prin dreptul căminelor studențești și mă gândeam la „Frontul” ... în care ar fi trebuit să fiu (0).
Pe căpitan știu și acum cum îl cheamă, pe locotenent nu...

***
Am dormit puțin, spre deloc. Am apucat să mănânc o bucată de pâine cu untură și ne-au urcat iarăși în camioane.
Pe drum, prelucrarea: „Au vandalizat, au lovit soldați!”, „Grupuri de huligani...” etc. Nu țin minte tot. Poate inventez, nu știu. Dar ne duc în oraș, pe lumina zilei. Se vede limpede că ce „înăbușisem" noi cu doar câteva ore înainte, nu fusese îndeajuns. Ne învârt, de mai multe ori, în jurul unei piețe, unde era și divizia și muzeul militar. Mă întrebam ce rost are. Cred că doreau să-i impresioneze pe oameni cu o desfășurare de „forțe” flămânde, năuce și speriate.
Tot aflam vești. Evident că mesajul e cel cenzurat și potrivit mobilizării trupelor. Camioane și TAB-uri aleargă nebunește pe străzi. La mână am un ceas care nu mai are indicatoarele și nici cifrele. Nu am un timp la care să mă raportez. Nu mai știu nimic din cele pe care ar fi trebuit să le știu. Încerc să îmi aduc aminte Tatăl nostru, dar îmi tot vine în minte un evreu bătrân. Era un fotograf, angajat civil, cu care lucrasem în vară la divizie și stătusem de vorbă ore în șir. El mi-a dat o imagine cu chipul lui Iisus Hristos, imprimată pe giulgiu. Pe aia o am la mine.
Ne așeaza în dispozitiv. Pe podul Decebal, nu departe de căminele studențești. Era întuneric și cald, fulgera din când în când și tuna. Pe străzile care se adunau în podul ăsta, de o parte și de alta, erau așezate trupe amestecate. MI și MApN. Eu nu mai aveam niciun șef din ăia vechi. Vedeam de-a valma figuri complet noi sau unii pe care îi știam de la divizie. Am aflat după aia că nici CI-știi nu mai erau aceeași și nu mai purtau nici temutele petlițe albastre. Ordinele veneau și ele, amestecate. Eu nici nu mai știam la cine să mă uit, dar eram, ce să vezi, „comandant” de companie.
În realitate, eram un caporal prins în mijlocul unui cod. „Radu cel Frumos” sau așa ceva. Așa că, cel mai mare în grad e șef. Punct. Ce am înțeles eu era așa: dacă vreunulm din barajele armatei va fi străpuns, eu trebuia să sprijin cu compania mea. Sigur, cu ocazia asta am aflat că unui ofițer i s-a „înfipt" în cap un târnăcop. Și că, important, să nu ne lăsăm impresionați de tinerii care sunt în fața „huliganilor”.
Aceștia din urmă au furat copii din orfelinate. Știu, sună incredibil, dar astea erau genul de mesaje de mobilizare. Și funcționau.
A oprit un camion pe pod. Ne-au chemat să descărcăm... muniție. Am desfăcut „conservele" alea și am împărțit gloanțele... cu mâna mea.
A început să plouă ca vara, cu tunete și fulgere. Apoi tunetele s-au amestecat cu lătratul armelor automate, iar fulgerele cu trasoarele. Eram uzi până la piele. Chipul lui Iisus era ud și el și asurzit de iadul acela de lumini și tunete. Îmi ridic ochii din pământ și-l văd pe un „grănicer” de-al meu, cocoțat pe marginea podului, dând să se arunce în Bega.
Grănicerii erau obișnuiți cu „împușcăturile” și cu „dușmanii”, dar, cu toate astea, omul cedase psihic, înaintea mea. Îl apuc de manta, îl trag jos și îi dau un pumn în falcă... cum n-am lovit vreodată pe cineva. „Dumnezeu nu ne lasă, măi!”...