Cine a ieșit în stradă vs. Ce este de făcut

 

Fapt: PSD a câștigat alegerile din 11 decembrie. Masiv, nici nu are rost să punem la îndoială rezultatul. Poveștile cu victoria PSD pe fondul absenteismului la vot nu sunt decât simple povești. Și asta pentru că procentul alegătorilor e mereu cam același. Iar sondajele pre-electorale, de unde nu reieșea absenteismul, dădeau aceleași rezultate. Altfel spus, absenți au fost și votanți PSD, rezultatul alegerilor e simplu și clar.

Consecință: PSD are un program politic pe care este obligat din punct de vedere moral să îl urmeze. A și început, de fapt. Chiar cu unele lucruri bune – cum ar fi eliminarea aberantului formular 88 –, dar și cu unele lucruri care dau bine – eliminarea plafonului de cinci salarii până la care se plătesc asigurări de sănătate, eliminarea impozitului la pensiile mici, creșterea salariului minim, eliminarea celor 102 taxe ș.a.m.d. Apare, însă, și un punct de care în campanie nu s-a făcut vorbire pe față ci, poate, doar prin spatele unor uși: proiectul privind grațierea unor pedepse și cel privind modificarea codului penal. Ca partid puternic ce este, PSD s-a gândit să o ia pe calea scurtă cu aceste proiecte și să le promoveze nu prin legi, ci prin ordonanțe de urgență ale guvernului. Lucru pe care, de altfel, poate să îl facă, mai ales că a reputat o victorie prețioasă la Curtea Constituțională, care a recunoscut dreptul guvernului de a emite ordonanțe de urgență.

 

Scheme și probleme cu cele două proiecte de ordonanță de urgență

 

Care sunt problemele, însă, cu aceste două proiecte de ordonanță de urgență? Multă lume strigă pentru ele, tot foarte multă lume strigă și împotriva lor. Discuția, însă, este destul de simplă: cei care strigă pro au uitat să le explice cum trebuie, cei care strigă contra au uitat să le citească. Și, în plus, problema cea mai gravă este faptul că una dintre ordonanțe – cea cu grațierea – este făcută și cu dedicație.

Să începem cu asta: este de domeniul evidenței că PSD nu a gândit această ordonanță doar pentru a goli închisorile și pentru a elimina riscul de a pierde sute de procese la CEDO. Ordonanța vizează multe (prea multe, aș zice) persoane din activul PSD. Care, brusc, ar deveni extrem de curate. Acum, este tot un lucru de domeniul evidenței, zic, faptul că în ultimii ani DNA și-a depășit cadrul pentru care a fost creat, ajungând să funcționeze ca un fel de poliție politică. Problemele care țin, însă, de această latură a DNA se rezolvă în instanțe. Sarcina PSD, ca partid de guvernământ, este întărirea sistemului judecătoresc, astfel încât judecătorii să nu mai fie timorați când le apare în sală un procuror DNA. Grațierea poate fi trecută foarte bine și printr-o lege votată de parlament – durează mai mult, dar elimini discuțiile colaterale. În plus, dai parlamentului șansa să corecteze „dedicațiile” și injustițiile clare pe care o astfel de decizie le-ar presupune.

În ceea ce privește cel de-al doilea proiect de ordonanță, cel privind modificarea codului penal în sensul nuanțării abuzului în serviciu, acolo PSD pătimește clar prin lipsă de comunicare, pe de o parte, și prin lipsă de logică, pe de altă parte. Lipsa de comunicare vine din faptul că era sarcina vechiului parlament să dezincrimineze abuzul în serviciu în acord cu recomandările Comisiei de la Veneția, lucru pe care acesta nu l-a făcut întrucât dădea prost la populație. Lasă că vine majoritatea PSD, să fie ăștia cei acuzați că luptă împotriva justiției. Dar nu despre aceasta este vorba, aici, în esență. Ci despre faptul că majoritatea dosarelor instrumentate de DNA are la bază abuzul în serviciu, fără să aibă nici un fel de justificare cu vreo lege care a fost încălcată prin acel așa numit abuz. Acum, modificarea codului penal prevede exact această nuanță: este incriminat abuzul în serviciu cu încălcarea legii. Este rău? Nu, dimpotrivă. Prin această modificare minoră se elimină posibilitatea ca persoane complet nevinovate să fie anchetate și chiar condamnate în numele unei așa-zise lupte împotriva corupției. Lipsa de logică, însă, vine și aici, atunci când vorbim de acel prag de 200.000 de lei prejudiciu de la care pornește incriminarea abuzului în serviciu. Altfel zis, poți să abuzezi de funcție și să încasezi 199.999 de lei, chiar și cu încălcarea legii, oricum nu pățești nimic, ăsta nu e considerat abuz. Ei, aici lucrurile stau așa: că furi un leu, că furi un milion, tot furt se numește. Problema este că trebuie dovedit furtul, și nu condamnată bănuiala că „e ceva acolo, în plata banilor ăstora”.

 

Despre oamenii din stradă

 

Cele două proiecte de ordonanță de urgență au dat naștere la manifestații de stradă. Unii le-au comparat cu Revoluția, alții cu Piața Universității, alții cu mineriadele. Toți, fără excepție, greșesc. Nu vorbim de Revoluție, pentru că nu se dorește schimbarea nici unui sistem. Nu vorbim de Piața Universității, pentru că lipsește și amploarea, și coalizarea întregului spectru politic opus PSD. Nu vorbim de mineriade, pentru că lipsesc minerii, pe care (pentru comparație) PSD ar fi cel care ar trebui să-i cheme ca să „restabilească ordinea” și, eventual, să facă curățenie.

Vine momentul Alina Mungiu Pippidi, care declară public că oamenii din stradă au fost scoși de servicii. Nu de alta, dar a mai încercat și dânsa cu SAR să facă tot felul de manifestații și nu a reuști să mobilizeze atâta lume. Unii declară că oamenii din stradă sunt plătiți, alții că sunt naziști. Televiziunile „pro” văd în stradă 30.000 de oameni, televiziunile „contra” văd numai vreo trei sute. Și, ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc.

Acum, fără nici un fel de supărare, dar situația la modul real stă cam așa (subliniez, după părerea mea): a existat un impuls dat de undeva, din zona politicului sau a serviciilor, pentru aceste manifestații. Dar marea masă a celor care au ieșit în stradă este de bună credință. Că oamenii se lasă duși de val și strigă tot felul de tâmpenii – da, este adevărat. Dar protestul lor este vizavi de cele două ordonanțe, nu împotriva rezultatului alegerilor din 11 decembrie. Pentru că, fără să intenționez să supăr pe nimeni, de aceeași doză de prostie pot fi catalogați și cei care ies în stradă doar ca să strige sloganul „PSD – ciuma roșie” (slogan nazist, de altfel) ca și cei care îi cataloghează pe cei ieșiți în stradă drept naziști, secuiști, plătiți și așa mai departe. Echivalentul îl avem și în altă parte – aceeași doză de limitare și de neînțelegere o găsim la cei care afirmă că Dragnea a plătit un milion de dolari ca să se întâlnească cu Donald Trump ca și la cei care cred că Trump l-a invitat acolo pe Dragnea pentru că e Dragnea. 

Deranjant este un lucru observat de scriitorul Alexandru Petria, pe care îmi permit să-l citez: „În 1989 (...) am manifestat pentru libertate și drepturi cetățenești. În 2016, văd tineri care ies la proteste ca să sprijine DNA, instituțiile de forță, să ceară arestarea unor semeni. Involuează omul spre maimuță”.

Cât îl privește pe Victor Ponta, care în tot jocul acesta face paralele între #colectiv și #bamboo, sugerând că președintele Iohannis ar fi în spatele incendierilor – ei, aceste afirmații nici măcar nu merită comentate, ele chiar dovedesc că prostia nu are nici un fel de limită. Este trist faptul că acest lucru ți-l dovedește un om care a fost și prim-ministru.

 

Politizarea manifestărilor

 

Da, trebuie să ajungem și aici, pentru că acest lucru se întâmplă. La București, Klaus Iohannis a ieșit la manifestări, făcând și o baie de mulțime cu ocazia asta, dar reușind și să divizeze mai abitir societatea românească oricum divizată. A fost bine că a ieșit, nu a fost bine? Păi nu, nu a fost deloc bine. Pentru că președintele Iohannis ar fi trebuit să fie factorul de echilibru și de mediere, nu jucătorul care să pună paie pe foc. Nimeni nu îi neagă drepturile cetățenești președintelui, dar în cazul acesta funcția bate gradul: nu te duci, ditamai președinte de țară, la o manifestare neautorizată să strigi împotriva guvernului pe care tu l-ai numit ca urmare a rezultatului alegerilor.

La nivel local, aceeași discuție: ce căuta primarul Nicolae Robu la manifestațiile „celor tineri și frumoși”, manifestații spontane și neautorizate? Aici răspunsul este destul de simplu: capital politic. Pentru că e mai simplu să te lipești de câteva mii de oameni strânși de alții decât să îi scoți tu în stradă (vezi experimentul eșuat cu mitingul pentru centură). Iar dacă îmi spune cineva că nu e adevărat, ia verificați tot activul PNL care și-a dat „check in” la mitingul din Timișoara. Unii au strigat, ei și-au asumat – asta este realitate în care trăim. 

Iar dacă mai sunt și din ăia care zic că, totuși, mai bine cu ăștia decât cu ceilalți, vă dezvălui un secret: nu, nu este mai bine. Și nici argumentul cu cele două ordonanțe care nu erau în programul de guvernare al PSD nu ține, lucru care poate fi dovedit tot local. Și aici, primarul Robu a avut un program de 10 puncte, mari și late. Din care și-a îndeplinit unul singur (demolarea acvariului), cu un preț pe care încă aștept să-l investigheze cei de la DNA. Pe de altă parte, domnia sa spune că a îndeplinit 500% față de cât a promis, pentru că erau „multe altele pe lângă”. Ei, în categoria asta intră și cele două proiecte de ordonanță de urgență.

 

Ce e de făcut

 

Haideți să le dăm dreptate, totuși, celor care au ieșit în stradă de bună credință. Poate că nu sunt ei așa de mulți, dar sunt oameni care s-au mobilizat pe frig, pe timpul lor liber, nu pentru a cere bani, ci pentru a cere respectarea unor principii. Hai să facem abstracție de cei care încearcă să jongleze cu acești oameni și să luăm în calcul doar normalitatea la care, teoretic, ar trebui să tindem cu toții. 

Protestele acestea, până la urmă, dincolo de proiectele de ordonanță, ascund și ceva mai profund în ele: o revendicare masivă de curățare a clasei politice. Se dorește un punct zero, un punct în care să nu se mai pună problema că o ordonanță de urgență este dată cu dedicație. Se doresc oameni politici asupra cărora să nu planeze suspiciuni și care să nu aibă nevoie de proiectele pe care le propun pentru a-și dovedi nevinovăția în alte acțiuni. Pentru aceleași lucruri s-a ieșit, până la urmă, în stradă și în urmă cu cinci ani – atunci ținta fiind Traian Băsescu. Pentru aceleași lucruri s-a ieșit în stradă și după #colectiv. S-a ieșit, și atunci, și acum, din disperare. O disperare a societății care nu se regăsește în acțiunea politică.

Este adevărat, societatea aceasta care își asumă disperarea și iese în stradă pentru a striga acest lucru este, probabil, minoritară. Este adevărat că ar putea să fie și manipulată. Însă, chiar manipulată sau minoritară fiind, atât timp cât avem prezumția de bună-credință, ea reprezintă o voce care trebuie ascultată.

Ce ar trebui, în aceste condiții, să facă guvernul (adică PSD) acum? Soluția mineriadelor s-a dovedit deja de istorie că nu este o soluție – plus că astăzi nici nu cred că mai e posibil să se ajungă la așa ceva. Din stradă, astăzi, mineriadele au ajuns pe facebook. La fel ca și evenimentele de la Târgu Mureș. Acolo se poartă războaiele, acolo lipsește toleranța și înțelegerea, acolo sunt atacurile violente și nejustificate. Să dea înapoi cu cele două proiecte de ordonanță? Nu, PSD nu poate să facă nici acest lucru. Nu de alta, dar imaginea publică este de partid puternic. Iar un partid puternic are bune și rele deopotrivă, dar nu abdică de la ceea ce și-a propus ca urmare a presiunii publice a unei minorități. Cred, însă, că soluția este la PSD. Acolo, în sediul de pe Kiselleff. Unde cineva poate hotărî că pe proiectul de ordonanță cu grațierea și amnistia se mai poate lucra puțin, astfel încât – de exemplu – să nu fie scăpați de pedepse oameni condamnați pentru crime împotriva umanității. De unde se poate explica că modificările codului penal sunt cerințe europene, iar ordonanța de urgență este doar un silogism. Și la care, iarăși, se mai poate lucra puțin – cum ar fi să eliminăm pragul ăla de 200.000 de lei prejudiciu, care îi face pe unii să spună că până în 200.000 vorbim de obligație de serviciu, și abia după aia de abuz. Și unde se mai poate lua încă o decizie radicală, dar care ar da un semnal foarte bun: schimbarea lui Liviu Dragnea. Care, vrem- nu vrem, are și o problemă de imagine, are și o condamnare, mai este și anchetat, și a declarat și el, acum, vizavi de proteste, niște prostii. 

PSD, cu durere în suflet trebuie să o recunosc, este partidul care s-a reformat cel mai mult în ultimii ani. Dacă ar avea puterea să continue această reformă și acum, arătând că își urmează proiectele, dar este sensibil și la vocea străzii, cred că nimeni nu și-ar mai permite niciodată să îi numească „ciuma roșie” sau „comuniști”.

Singurul lucru care ar rămâne în aer ar fi că, totuși, cineva ar trebui să-i explice programul de guvernare lui Sorin Grindeanu. Dar asta cred că se poate rezolva.

Flavius BONCEA