Pentru ziarul „Timișoara ”, Ion Monoran a fost cel care, în momentele grele de la început, în 1990, a găsit întotdeauna soluţii. El a procurat prima maşină de scris, iar la un moment dat a găzduit (în martie 1990) în cele trei camere ale apartamentului în care locuia cu tatăl său, soţia şi doi copii mici, întreaga redacţie a ziarului, aici fiind redactori şi cititori, personal tehnic şi de distribuţie.

Ion Monoran s-a născut în 18 ianuarie 1953, în localitatea Petroman, aparținând orașului Ciacova. A fost un poet şi publicist și a murit la 2 decembrie 1993. În 1971 a fost exmatriculat pentru încercarea de trecere frauduloasă a frontierei, absolvind liceul de Filologie-Istorie din Timişoara abia în 1978. A fost membru activ al Cenaclului literar „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara şi fondator al cotidianului „Timişoara” şi al Societăţii „Timişoara”, totodată participant, ca lider, la evenimentele din decembrie 1989 din municipiul Timişoara.

În seara de 16 Decembrie 1989, alături de Daniel Zăgănescu şi alţi tineri timişoreni, Ion Monoran a oprit tramvaiele în Piaţa Maria şi a direcţionat mulţimea de protestatari către sediul judeţan al partidului comunist. El a fost primul protestatar care a strigat „Jos Ceaușescu!” în decembrie 1989, la Timişoara.

Ion Monoran a debutat în literatură în anul 1976, cu versuri, în revista „Forum studenţesc” şi a colaborat, mai apoi, regulat, la reviste precum „Orizont”, „Amfiteatru”, „Echinox”, „Luceafărul”.

Ion Monoran este considerat, în literatura română, ca fiind un nume de referinţă al generaţiei optzeciste, refuzând orice fel de compromis.  Primul său volum de versuri avea să apară post-mortem, în ianuarie 1994, la Editura „Marineasa” din Timişoara, volum intitulat „Locus periucundus” și conținând poeme scrise între  anii 1975-1989. Cel de-al doilea volum a fost editat tot la Editura „Marineasa”, în anul 1996, se numeşte  „Ca un vagabond într-o flanelă roşie” şi cuprinde texte scrise între anii 1972 şi 1979. Cel de-al treilea volum de poezie semnat Ion Monoran a apărut în anul 2009, la Editura „Cartea Românească”, și se intitulează „Eu însumi”.

În scurtul său destin literar, Ion Monoran a obţinut o serie de premii, printre care: Premiul pentru Poezie al revistei literare Orizont (1987), Premiul „Nichita Stănescu” pentru Poezie Contemporană (1987), Premiul Concursului de Creaţie Literară (Satu-Mare, 1987), Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timiş, pentru volumul „Locus periucundus” şi a fost declarat, post-mortem, Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara.

Cornel SERACIN

 

Să-i dăm pământ Pământului!

 

Revoluţiile acestui secol urgisit au început la oraş şi se vor termina la ţară! Încercările deznădăjduite ale F.S.N. de a preîntâmpina prin diferite „decreţele” acest curs mai mult decât firesc al istoriei, nu vor reuşi, în final, să-i amăgească pe cei până mai ieri atât de încrâncenaţi în războiul de guerilă al supravieţuirii. O lumină nouă, centrifugă de scrâşnetul libertăţii, a pus stăpânire pe ţărani, amintindu-le că trebuie să redevină în cel mai scurt timp ceea ce au fost de-a lungul atâtor milenii: talpa ţării. Ne situăm în punctul în care lumea se înnoieşte. 

Cu toţii, indiferent de pătura socială din care facem parte sau de culoare politică prin care, de drept, preferăm unele sau altele dintre conţinuturi! Revoluţiile „din octombrie” din Europa au cam sfârşit-o prost. Ele s-au impus în zone geografice aproape fără proletari (dar nu aşa cum, în mod jalnic, aveau să fie înţelese ele), adevărat (viitoarea nomenclatură!) şi echitate (!?). Roşul, culoare a cojilor de ceapă, dar şi al jertfei întru adevăr, decolorat de vreme şi de „iepocă”, avea să intre, vai pentru cât timp, în combinaţiile cele mai insolite. 

Vremurile de legendă s-au sfârşit şi dintr-o dată, ameninţătoare, se ivi istoria, avea să scrie Bulgakov prin anii ’30. Citindu-i aforismul de mai sus (pe lângă socialismul cu faţă umană mi se pare a fi, efectiv, o bagatelă), îmi e imposibil să nu mă cutremur. Mă apucă un fel de fesenism, un fel de senzaţie de esoes. Personal, am tânjit atât de mult după libertate, încât numai gândul că de ea s-ar atinge cineva, mă oripilează! Indiferent de jertfe, ea nu va fi făcută cadou nimănui.

Sunt copil de ţărani deveniţi prin împrejurimile vieţii slujbaşi la oraş. Oraşul însuşi mi se pare a fi un ţăran venit nu demult la oraş. Oraşul, această adunătură de case (sau cutii de conserve în neorânduială), la fel ca şi barocul, nu ştie ce vrea. Satul reprezintă cu totul altceva. E o comunitate, o lume în care, cel puţin în această parte de est a Europei ce ne-a mai rămas, limbajul inadecvat, gregar, al colectivităţii nu mai are ce căuta. Să-i dăm pământ ţăranului până mai vrea şi atât cât poate lucra. Să-i redăm ceea ce, de fapt, încă de la început (ştim noi de când!...) i s-a furat!

Ion MONORAN, ziarul „Timișoara”, 13 februarie 1990