Manual de distrugere a istoriei orașului (lecția nr. 2)

Am vrut de mult timp să scriu ceva despre ce înseamnă (sau ar trebui să însemne) spiritul Timișoarei și despre ce se alege în ziua de astăzi din el. Iar momentul acesta, cu o săptămână înainte de anunțarea orașului câștigător al titlului de Capitală Culturală Europeană în 2021 este, poate, cel mai potrivit. Pentru că, după ce se va anunța câștigătorul acestui titlu, se va scrie mult pe tema asta. Dacă Timișoara câștigă, a triumfat spiritul Timișoarei; dacă nu, am pierdut din cauză că am distrus acest spirit. Există vreo legătură între acestea? Eu cred că da, și voi explica aici.

Spiritul Timișoarei

De 300 de ani, de când principele Eugeniu de Savoia a eliberat orașul Timișoarei, se discută despre un spirit al acestui loc. Un spirit care nu poate fi extrem de clar definit, el fiind reprezentat de mai mulți factori în același timp și de suma lor deopotrivă.

Când vorbim de spiritul Timișoarei, putem vorbi de multiculturalitate, deoarece nu există alt loc în România (și nu numai) în care atâtea culturi să își dea întâlnire pentru ca, împreună, să dea naștere unei culturi aparte, care este cultura orașului. Putem vorbi de multietnicitate, dat fiind numărul de etnii care conviețuiesc în acest oraș. Putem vorbi de ecumenism, întrucât nu există loc în care reprezentanții diferitelor etnii și confesiuni să se înțeleagă atât de bine ca la Timișoara. Putem vorbi de un spirit critic, întrucât Timișoara este cea care a dat țării muzica grupului Phoenix sau literatura celor de la Aktionsgruppe Banat. Putem vorbi de spiritul revoluționar, care a dat naștere mișcărilor studențești din 1956, Revoluției din 1989, Proclamației de la Timișoara din 1990. Putem vorbi de un spirit civic, al cărui cel mai recent exponent este grupul care a reușit să ducă ASU Politehnica Timișoara din liga a VI-a în liga a II-a la fotbal. Putem vorbi despre responsabilitate, a cetățenilor și autorităților deopotrivă, care au făcut ca Timișoara să fie (exceptând capitala) orașul din România cu cea mai mare dezvoltare economică, cu cei mai mulți investitori, cu cea mai mare contribuție la bugetul de stat, cu cea mai mare rată de încasare a taxelor și impozitelor, cu cele mai mari exporturi. Putem vorbi despre titluri sau definiții date Timișoarei (nu de noi, de timișoreni, ci de alții) de-a lungul timpului, începând de la „oraș de cinci stele”, continuând cu „modelul Timișoara”, sau cu dorința unui vicepremier, la un moment dat, de a avea o Românie cu 40 de Timișoare. 

Cât se mai păstrează din spiritul Timișoarei

Dintotdeauna, dat fiind faptul că Timișoara i-a îmbrățișat cu drag pe toți cei care vin aici, a existat un flux continuu de doritori de a se muta în Timișoara. A existat și există, pentru că și astăzi universitățile timișorene sunt pline cu studenți din diferite colțuri ale țării care vin aici și, cuceriți sau de farmecul locului, sau de posibilitățile pe care acesta le oferă, aleg să rămână aici. Cu toții sunt adoptați de oraș, își găsesc locul sub soare aici, și cei mai mulți dintre ei ajung în timp să devină timișoreni.

Există, însă, și alții. Care, de asemenea, stau aici. Dar nu fac nimic altceva decât să critice tot ce le iese în cale, iar pentru fiecare neîmplinire, frustrare sau problemă să găsească un unic vinovat: Timișoara. Spiritul Timișoarei. „Voi și aerele voastre de superioritate. Nu aveți nimic cu care să vă lăudați, dar vă dați fruncea. Și singurul vostru argument când vi se spune adevărul în față este să ne cereți să plecăm acasă”. Câți dintre timișoreni nu au auzit, măcar o dată, o frază de genul acesta de la un concetățean venit aici din altă parte, dar care nici nu are de gând să plece în altă parte? Și ce poți să îi explici unui om care gândește (poate chiar sincer) astfel? „Bine, măi, că la voi e civilizație. La voi e frumos. La voi lumea e educată. Mașinile opresc și când au verde la semafor, pentru a lăsa pietonii să treacă.  E curat. Nu sunt gropi. Etc. Am înțeles, așa e acolo. Dar atunci de ce ești aici? De ce vii aici, unde te simți atât de prost și unde mai trebuie să ne suporți și aerele de superioritate? Cine te obligă? Nu îți spun să pleci pentru că nu te vreau aici; ți-o spun ca pe un sfat. Nimeni nu te poate obliga să stai într-un loc în care suferi și în care nu îți place, cu atât mai mult cu cât TU ȘTII că există un loc în care te simți bine”. Poți să-i spui, știu. E degeaba. De acolo vine și convingerea mea că acești oameni, care critică „aerul de superioritate” timișorean/bănățean, sunt de fapt oameni care au ei aere de superioritate total nejustificate și care își exprimă frustrarea în speranța de a fi băgați în seamă mai mult decât li se cuvine de fapt.

Pe de altă parte, și noi, timișorenii, trebuie să recunoaștem că o anumită decădere există. Este, însă, această decădere caracteristică Timișoarei? Nu! Trăim în vremuri de decădere a societății românești pe toate planurile, de la economic la social, în pline crize civice și morale. Timișoara nu poate face excepție de la mersul țării, iar acest lucru este vizibil în primul rând la nivelul celor care conduc astăzi destinele orașului, și care cu fiecare zi ce trece ne dovedesc că nu au nimic în comun cu spiritul acestui loc. Dar masa mare, masa tăcută din păcate, se luptă să păstreze acest spirit. Și masa aceasta suferă când vede pe câte unul care, din cauza unui nespălat în tramvai, din cauza unui vecin gălăgios, sau din cauza unei idei năstrușnice a primarului, spune „Ăștia sunteți voi, timișorenii! Așa sunt bănățenii!”.

Și tot masa aceasta este cea care trebuie să aibă o reacție. De la atenționarea celor din jur când ceva nu este în regulă, până la alegerea unor conducători cu care măcar să nu îți fie rușine. Cu care să nu fii făcut de bășcălie peste tot. Pentru că, iată, suntem în al doilea mandat în care Timișoara iese mai mult în evidență prin tot felul de acțiuni și declarații taxate în cel mai fericit caz de TimesNewRoman, RadioErevanTM, Vice, Cațavencii sau Kamikaze. În cel mai trist caz, de toate ziarele, posturile TV, radiourile, blogurile și așa mai departe. Timișoara este transformată, la nivel național, în sinonimul ideilor cu plantarea de palmieri, cu metrou, cu discursul legat de moartea zebrei și atâtea și atâtea altele ale domnului primar, în cazul în care legătura nu se face cu expertiza gramaticală a unei doamne europarlamentar. 

Care este legătura cu Capitala Culturală Europeană

Este. Și este pentru că am auzit inclusiv timișoreni care spun că își doresc ca Timișoara să nu câștige titlul de Capitală Culturală Europeană, ca să nu aibă, de exemplu, Robu de profitat de pe urma acestuia.

Și, totuși, nu putem să gândim lucrurile rațional? Să le și transmitem așa? Dacă Timișoara nu va câștiga titlul, toată lumea va arunca vina pe primar, iar acesta se va spăla pe mâini și va spune că echipa care a lucrat la proiect este vinovată. Dacă, în schimb, Timișoara va câștiga titlul de Capitală Culturală Europeană (și ne mai desparte doar câteva zile de momentul în care vom ști cu certitudine acest lucru), victoria va fi asumată în totalitate de primar. Nu va conta că nu a fost ideea lui, că demersurile au început cu câțiva ani mai devreme, că a existat o echipă care (chiar!) a muncit pentru acest proiect. Titlul, împreună cu toate beneficiile pe care acesta le aduce, va fi asumat exact la fel cum au fost asumate proiectele lui Ciuhandu. Și, probabil, va fi principala armă electorală în alegerile din 2020. 

Dar, cu toate acestea, NU este corect ca frica de a mai cădea sub încă un mandat de genul acesta să ne pună în situația de a ne exprima sau de a miștocări lupta Timișoarei pentru a câștiga titlul de capitală Culturală Europeană în 2021. Timișoara merită cu prisosință acest titlu prin tot ceea ce reprezintă acest oraș. Iar titlul nu este doar unul onorific, de care să ne putem lipsi; el lasă urme pe fața orașului pentru ani și ani de zile. Aruncați un ochi la Sibiu, precedenta Capitală Culturală dată de România. Cei care cunosc Sibiul înainte de acest titlu și după vor înțelege cel mai bine despre ce vorbesc. Și nu este corect din partea nimănui să judece acest titlu din postura conducătorilor oricum vremelnici pe care îi are orașul. El trebuie privit strict din perspectiva a ceea ce înseamnă Timișoara, a ceea ce s-a construit aici de generații și a ceea ce intenționăm să lăsăm generațiilor care vor veni. 

Cât despre sentimentul de rușine care ne este dat de anumiți lideri din politică și administrație, există o soluție: votul. Implicarea directă. Găsirea unei variante mai bune - singurul mod prin care poți câștiga încrederea electoratului.

În loc de concluzie

Cred că Timișoara poate fi locul de care toți cei care locuiesc aici să fie mândri. Cred că Timișoara are puterea să-și găsească lideri serioși, onești, și aplecați spre oraș și comunitate, nu spre dezvoltare personală, partid, sau grupuri de interese.  Și mai cred că Timișoara trebuie să fie Capitală Culturală Europeană. Dar, pentru toate acestea, este nevoie de munca noastră, a timișorenilor. A tuturor celor care credem în spiritul Timișoarei.

Îmi aduc aminte de un fragment dintr-un discurs al lui Gabriel Liiceanu din urmă cu 12 ani, care, într-un fel, cred că ar trebui să fie la fel de valabil și astăzi: „Timișoara este modelul care, în pofida dezmințirilor istorice repetate din acești ultimi ani, revine și propune mereu, persistă, are răbdare, ca unul care știe mai bine și care știe, până la urmă, că se va apela la el. Ceea ce vă propun este să ținem în viață acest model, el trebuie să existe undeva, în pofida a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. E ultimul nostru recurs, e recursul nostru de normalitate. (...) Cred că lumea o să-și întoarcă la un moment dat ochii într-o parte, undeva, și o să caute un refugiu. Dacă nu va găsi nimic, societatea asta se va prăbuși moral în sine. Dar atunci când va privi va trebui să vadă ceva, iar noi, timișorenii, trebuie să le dăm acest reper și să le spunem: iată, am păstrat ceva pentru un moment pe care nimeni nu credea c-o să-l trăim. Drept care vor găsi atunci modelul Timișoara. Iar eu mă rog să construim – să nu obosim, adică – la nesfârșit modelul ăsta. O să fie, credeți-mă, nevoie de el”.

Flavius BONCEA