Despre vechea noastră aristocraţie, cu plusurile şi minusurile ei, cu modul de formare, cu rolul jucat în edificarea culturii române, ante realist-socialiste, au scris, cu erudiţie, Nicolae Iorga, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Neagu Djuvara. Prin comparaţie cu cei amintiţi mai sus, singura mea contribuţie la problema în cauză ar fi tăcerea. Pot, în schimb, să spun câte ceva despre „noua aristocraţie”, parte componentă a societăţii noastre şi multilateral dezvoltate, şi feudale, şi occidentale, şi orientale. „Noua aristocraţie” de sorginte prioritar muncitorească intră în istoria românilor odată cu anul 1945. E formată, iniţial, din personaje cu fălci puternice, cu 200 de cuvinte în vocabular, ce spuneau „şac” în loc de „şah”, cu fizionomii grosiere, păr pe frunţile înguste, eşaloane întregi de „tovarăşi” având de executat ordine venite de la Moscova. Cuvântul „axă”, de bază, era „lichidare”. A vechilor rânduieli provenind firesc din evoluţia istorică, a personalităţilor ce până atunci ne marcaseră destinul, a unui întreg mod de vieţuire ce făgăduia evoluţii dintre cele mai optimiste. Jos cu proprietăţile private, cu iniţiativele particulare, jos cu libera manifestare a inteligenţei, totul să treacă „la comun”, bineînţeles, sub multiple supravegheri. Iniţial această categorie de „reformatori” s-a mulţumit cu avantajele strict materiale ale puterii. Cartiere preferenţiale de locuinţe, evident păzite, „al Primăverii”, spre exemplu, viaţă ferită de ochii mulţimii, magazine, şcoli speciale, „Zoia Komsomodemianskaia”, tot spre exemplu, voiaje în străinătate, case de odihnă rezervate prin ţară. Ca printr-un fel de fortăreţe, erau separaţi de poporul din ale cărui straturi inferioare proveneau. Dar, iată că puterea strict materială nu le ajunge. Pentru a fi cu adevărat boieri, aristocraţi, câtă invidie, de fond, pentru aceştia, mai trebuia ceva... afirmarea, trăirea prin cultură, neapărat prin cultură. Zis şi făcut, bătând cu „pumnii” şi „picioarele” în cea mai distinsă uşă, se va deschide şi aceasta. Că rezultatul demersului va fi ceva de toată ruşinea, că tupeului i se va face monument, chiar că nu mai conta. Astfel, pentru începuturi, ne trezim cu fiica mai mare a tovarăşului Dej, Lica, pe numele ei, în postură de actriţă de cinema. Singurul lucru care o recomanda pentru această carieră era funcţia de tiran al României, supravegheat de ruşi, a tatălui ei. Cu mofturi, cu ifose ala Elisabeth Taylor, va juca în „capodopera” „Lupeni 29”. Parteneri de platou, nume mari ale scenei româneşti: George Calboreanu, Ştefan Ciubotăraşu, Colea Răutu, Emanoil Petruţ. De nenumărate ori s-au înfuninginat şi prin scalde în butoaie cu ape speciale s-au desfuninginat actorii pomeniţi mai sus, în funcţie de toanele total „netalentatei” de a veni sau nu pe platourile de filmare. Ceva mai târziu, în „Epoca de Aur”, tot în branşa actoriei se va produce şi soţia unui alt „aristocrat” de tip nou, Violeta Andrei. Soţul „divei” era o trompetă a lui Ceauşescu, ministrul de externe, Ştefan Andrei, în ultimi-i ani de viaţă nu prea ştiu pentru ce chemat pe la televiziuni. Mergând cu rememorările mai departe, dăm peste evenimentul pe care l-aş numi „Marea Lovitură” sau „Suprema Obrăznicie”. Elena Ceauşescu, semianalfabetă oficial, după spusele învăţătorului ei, pe partea studii, cu doar două clase primare absolvite, intră ca membru plin, pe chestiuni de biochimie, în Academia Română. Alături, ca rang, de Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tudor Vianu, post-mortem, Mihai Eminescu, Horia Hulubei etc. Poporul român, tălâmb şi resemnat, preocupat de frig, cozi, nu avem aia, nu avem ailaltă, a înghiţit, scuzaţi, rahatul şi punct, şi mai departe.
După 1989, puii dragi ai „aristocraţiei sălbatice Dej” şi ai „aristoraţiei de mâna a doua, valoric vorbind, Ceauşescu” au dus tradiţia imposturilor culturale mai departe. La bani şi vile au ajuns, legile le-au aruncat în buruieni, instituţiile statului, vopsite democratic, le-au acaparat, dar instinctul le spunea că trebuie să se facă şi oameni de cultură. Deci, iama în doctorate, scrieri de cărţi, operaţiuni de plagiere. Toţi netoţii, vorba lui Bădiţa Mihaiu din „Scrisoarea a III-a”, „astă plebe, ăst gunoi”, au ajuns să fie doctori, să comită cărţi, să facă performanţă cu... inteligenţa. Bineînţeles, sub privirile indiferente, pierdute în zare, ale naţiei. De fapt, în aceşti peste 30 de ani (cu venire de mai departe) s-a intrat cu bocancii peste tot, s-a realizat infectarea a aproape oricărui domeniu de activitate. Plouă cu poeţi, prozatori, atoateştiutori, până şi nea Ion din Coarnele Caprei îşi freacă mâinile să scrie ceva, memoriile, eventual o poezie, sau poate nu, căci dacă chiar înţelege vremurile ce le trăieşte, se va duce în grădină şi mâhnit, sub un prun, se va pune să se culce.
Mircea PORA
P.S. Sunt aşteptaţi şi interlopii să intre în cultură. Dacă există vreun clan Bulău, Budău, de ce să nu aflăm că şeful grupării Vasile, la restaurantul „Şniţelul şi Euroii”, cu invitaţi din „lumea bună”, deci „unul şi unul”, şi-a sărbătorit obţinerea titlului de doctor. Doctor în ce?... Asta s-o spună poporelul în mijlocul căruia astfel de evenimente n-ar fi exclus să se petreacă...
