O problemă, s-ar zice uşoară, dar lucrurile nu stau chiar aşa. În tentativele noastre de răspuns, modeste, fără a beneficia de „artileria” erudiţiei, să încercăm o primă aventură cu... vechimea. În Roma antică, poate mulţi şi mari scriitori (Vergilius, Horatius, Lucretius, Juvenal, Martial) se întâlneau în Forum sau, în caz de contemporaneitate, acasă la mult prea elegantul şi rafinatul Petronius. Cu toţii, până şi profesorii de istorie şi elevii ce se pregăteau pentru „bac“, au citit Satyricon, acea carte remarcabilă a „arbitrului eleganţei“. De vorbit, artiştii cuvântului vorbeau despre situaţia complexă a Imperiului, despre provinciile bogate şi neascultătoare, despre provinciile secătuite, care mai bine ar fi fost abandonate. De bârfit, îşi bârfeau operele, fostele iubite şi, posibil, pe Împărat sau pe vreun general. Fiind mai toţi aristocraţi, mâncau bine, îmbinând autohtonul cu exoticul (nu sarmale, nu mămăliguţă cu nu ştiu ce ingrediente, nu zacuscă făcută de gopodinele noastre pentru toamnă). Avansând cu paşi mari prin timp, ajungem la cronicarii noştri. Cum nu prea erau pe atunci, pe la noi, biblioteci sau locante rafinate (nu ştiu ce sexy-baruri, cu zbierători de pofesie etc), cu patroni protectori, literaţi, îmbogăţiţi peste noapte, strămoşii scriitori, cu călimările şi penele de scris la cingătoare, se întâlneau la vreun „boiar” mai luminat la minte sau la curtea domnească. Voind să rămână cu capul pe umeri (nu întotdeauna reuşeau), erau prudenţi cu discuţiile, cu ironiile. Tradiţia laudelor către potentaţi, oricât ar fi fost de imbecili aceştia, chiar atunci a prins cheag. De mâncat, cred că mâncau produse care astăzi ar fi produs scandal şi istericale; nimic ecologic, bio, în schimb, cărnuri, grăsimi cu nemiluita, vinuri, e drept rafinate, în concluzie, mai puţine produse care să nu conţină atât de mult dăunătoarele e-uri. După 1945, generic, ce s-a întâmplat cu scriitorii? Tot generic vorbind, cei fără talent pe nici un gen literar au format, cu tenori, baritoni, başi, chiar soprane de coloratură, corul lăudătorilor. Au fost ridicaţi în slăvi, pe rând, Stalin, Ghiţă Dej, Nae Ceauşescu. Aceste non caractere şi nulităţi ale condeiului – azi unul dintre ei e preşedinte de partid, europarlamentar –, fără vreo legătură de suflet între ei, fără să creeze veritabile amiciţii, trebuie să se fi întâlnit fie la restaurantul scriitorilor, fie în casa vreunui „prieten“ cu grade pe umăr. Să scrie istoricii literari despre toate acestea. De băut, lăudătorii dădeau pe gât lucruri mai fine, iar mâncărurile, în linii mari tot tradiţionale, erau procurate fără emoţii. Pe partea opusă, scriitorii cu talent şi caracter, pe toate planurile, trăgeau mâţa de coadă. Nu prea ieşeau prin localuri, beau vodcă, dacă aveau plăcerea băuturii, trăiau mulţi dintre ei cu spaima în oase şi mâncau modest, cum ar veni, pe colţul mesei, lucruri ce se mai găseau. După 1989 numărul scriitorilor a crescut masiv. Cine îi mai poate număra? Şi mai cu seamă acum, când milionarii sunt la putere, cine-i mai citeşte, cine mai ţine seama de ei? Vreo tradiţie de localuri scriitoriceşti mai poate doar vag exista. În rest, înnecaţi în societatea de consum, distinşi, dar totuşi la grămadă... De vorbit, vorbesc acum despre toate... apariţii la televizor, călătorii pe planetă, în interes de nu ştiu ce, prietenii cu cei cu bani, lansări de volume, femei etc. De bârfit, mai fin, mai grosier, bârfesc tot ce le cade la mână. Aş încheia prin a spune că noi, scriitorii de acum, nu ne prea putem compara cu „bunicii“ noştri interbelici. Ce să-i faci?
Mircea PORA
