Întotdeauna se vorbea de un val, tot aşa şi acum... Un domeniu, s-ar putea să zicem, unde de zeci şi zeci de ani nu s-a schimbat nimic. Chiar nimic?, se ridică o întrebare... Chiar nimic, cade răspunsul ca o lespede. Se dă anunţul, se trage alarma, panica, treptat, se instalează şi ea, pe urmă se trece la subiectul propriu-zis. În urechi îţi răsună nişte glasuri seci, ale unor fiinţe parcă de iască, care dintr-un loc anume, studio, post de televiziune, post radio, cine ştie ce cabinete pe loc amenajate, dar totul merge şi la plural, dau indicaţii. Din cele ce „specialiştii” spun, şi ei ştiu întotdeauna ce spun, reiese clar că „viroza” ne este un duşman şi încă unul periculos. De fiecare dată asta e concluzia... un duşman şi încă periculos. De unde a venit, ea, viroza, cine-a înzestrat-o cu forţe atât de mari ca să ne poată da peste cap, ei, asta chiar e o problemă, un „ceva” mai greu de stabilit. S-au luat pe urmele ei, aici vorbim de savanţi, cu tot felul de experimente, soluţii, microscoape de diferite puteri, au şi aflat câte ceva, ba chiar destul de multe, lupta rămâne deschisă, sunt şi victorii, dar cu toate astea viroza îi dă în continuare înainte, adică la anumite intervale de timp apare, după cum s-a spus de nu ştiu câte ori, apare chiar în valuri şi... loveşte. Şi pe cine ia la ţintă, auzi ce întrebare, poi chiar pe noi, ăştia care vieţuim prin case, blocuri, avem servicii, bucurii aşa şi aşa şi, mai ales, o viaţă scurtă, uşor de atacat. Şi exact pe asta vrea viroza să ne-o ia... Am dori să ne facem prieteni cu ea, s-o primim în casă pe uşa din faţă, larg deschisă, să ne uităm împreună la TV, să ne povestească la o prăjitură, o cafea, pe unde a mai fost, cât de mult bine a făcut... Să spună aşa... „Acolo şi acolo, fără indicaţiile primarului, aici cu puţină ironie, am creat stări de fericire, am adus vise frumoase, speranţe, am şters duşmănii, n-am tulburat pe nimeni, n-am semănat chinuitorul frig şi chinuitoarea căldură, nu m-am atins, vai, de nici o viaţă...”. Asta am vrea noi să auzim din partea ei... Dar nu se poate, cerem aproape inconştienţi mult prea mult. Îi cerem chiar hrana de la gură, căci vieţile noastre chiar asta sunt pentru ea, hrana, alimentul de bază... „Cum te simţi, eşti sătulă acum?... „Da, sunt liniştită pentru o vreme, am mai luat nişte vieţi”... Acesta ar putea fi un dialog între feluritele viroze, căci ele sunt mai multe, un fel de surori dar „în negru”... Pe unde ne intră în case, halal întrebare, nu ştim şi pace, putem acoperi totul, o fisură tot rămâne şi „ele” fără greş o găsesc, ne-o dă un prieten cu o tuse mică, mică, proiectată direct în faţă, o luăm în tramvai de la un domn care tocmai a strănutat larg, cuprinzător, o luăm din aerul vast, liber de afară, când e liniştit sau când e vânt... Nici nu ştim când vine la noi şi pe ce căi... Specialiştii uscaţi ca şi iasca, dar pot fi şi revărsaţi pentru aia, ne spun mereu lucrui neplăcute... Să purtăm mască, să strănutăm cu fereală, „căci e contagios”, să ne ferim de înghesuieli, busculade, să ocolim mulţimile. Dragii de ei, ne indică şi hrana, vorbesc şi de o corectă hidratare, de ceaiuri, dar noi, unii, nu chiar toţi, dar mulţi, până la urmă tot o încasăm... De dus, o poţi duce cu tine o zi, chiar două, dar dacă chiar te-a înşfăcat, în a treia mănânci jumătate de prânz, chiar dacă cu dragoste mama soacră l-a făcut, capul te doare, prioritar la tâmple, eşti şi puţin cald, cel puţin aşa ţi se pare, şi odată ajuns acasă te arunci în pat. De abia peste o oră poate începe infernul... articulaţii grele, un frig în tine ca pe timpul lui Ceauşescu, chiar tremuri, peste plapumă mai vrei o pătură, apoi, deodată, se revarsă fierbinţeala peste tine. Febra e aici cel mai rău lucru, cartea de vizită a virozei... Mă opresc aici, destul... Atât aş mai vrea să spun, că şi bătrânul din camera cealaltă suflă greu... L-a prins şi pe el... Restul, cum se spune, e literatură... cu venirea doctorului, cu chipul poate îngrijorat al soţiei, cu aerisirile, cu ce-o mai fi... „Vedeţi, să nu uitaţi paracetamolul şi lichide, cât mai multe lichide”... Ce scurtă, ce amărâtă e uneori, viaţa...
Mircea PORA
