Conducătorul apărea acum la televizor primind frecvent delegaţii de negri. Vocea-i era stinsă, înăbuşită parcă de straturi de tuse. Pe faţa-i palidă, în timpul convorbirilor, nu apărea nici un zâmbet. Ai fi zis că la doi metri de el nu-i vedea pe interlocutori, ci cozile de afară... Observate de departe, creând iluzia nemişcării, acestea puteau fi luate drept exerciţii calme, de stat la aer, pentru mize mici, distractive... bilete de teatru, cinema, distribuirea cordială, fără emoţii, a unor fructe mai rare etc. Prizate însă din apropiere, lucrurile se schimbau. Te izbeai de fizionomiile triste, uniform încremenite ale unor oameni care jucau totul pe o ultimă carte, conservarea existenţei, a vieţii lor şi a apropiaţilor ce-i aveau. Erau dominaţi cu toţii - de cei din coadă vorbim - de sentimentul că nu vor ajunge la produsele dorite. Politeţea, bunul simţ, respectul vârstei, al sexului slab, într-un cuvânt umanitatea stăteau chircite în fiecare dintre suflete, pe punct de explozie fiind animalismul, forţa, izbucnirile elementare. Armele de luptă pentru porţia de carne, zahăr, ouă erau ghionturile, umerii, manevrele complexe ale împinsului, iar în momentele culminante chiar pumnul sau bătaia. Apostrofările, sudalmele nu lipseau din arsenal nici ele. Totodată, înfometaţii, nesătuii, cum îi numeau autorităţile de vârf, ofereau, indiferent de voinţa lor, şi o unică, în felul ei, „paradă a modei”. Când era cald mai treacă-meargă, dar toamna, iarna, spectacolul mergea înspre grotesc... Trei, patru, poate douăzeci de femei mai în vârstă, mici de statură, apropiate de ruralitate, purtau pe sub rochile de stofă pantaloni de trening, introduşi aceştia în anumite situaţii în cizme sau, într-o altă variantă, legaţi în partea de jos circular, cu sfori, pentru a face, de data aceasta, o priză mai bună cu bocancii sau şoşonii ce-i aveau în picioare. Pe cap, aceste luptătoare feminine pentru hrană aveau căciuli de blană româneşti, căciuli cu clape, ruseşti, fesuri fortificate cu cârpe, glugi asociate cu fulare, pungi de plastic. Peste mijloc se încingeau nu arareori cu brâuri, curele, sfori. Nu lipseau, fireşte, mănuşile, prioritar cu un deget şi nici sticluţele cu întăritoare - apă, ceai, lapte -, căci statul la cozi nu era o chestiune doar de o oră sau două. Femeile, mai ales pentru a rezista luptelor cât mai mult timp, îşi aduceau de acasă şi câte un scăunel, prevenindu-se astfel, până la o limită, stările de epuizare fizică sau leşin. Bărbaţii, la rândul lor, mai cu seamă vârstnici, arătau de parcă în urmă cu o zi se întorseseră dintr-un lung prizonierat rusesc. Pe ei curgeau, asemeni unor umbre umede, nişte paltoane vechi care se prelungeau până jos, foarte aproape de bocancii ce mai luaseră în piept cine ştie câte ierni. Uneori, peste paltoane, la minus zece grade, mai apăreau şi scurte, evident pentru protecţia spatelui, pentru evitarea reaprinderii unor reumatisme latente. Pe cap bărbaţii purtau căciuli, fesuri, bascuri şi fesuri, geci de felurite vechimi şi grosimi. Concluziv, grupuri demne de penelurile lui Bosch, Goya, Dali sau simboluri ale istoriei noastre care s-a scurs, cu mici excepţii, prin secole, umilă, cu paşi mărunţi, dornici de a trece neobservaţi...
Mircea PORA
