Nu trebuie să se sperie „patrioţii români” de rândurile ce vor urma. Şi chiar dacă o vor face, relecturându-le, starea proastă le va trece, căci vor constata că nu se ascunde nimic răuvoitor, penalizabil, la adresa obştei româneşti. Am fost, cu puţin timp în urmă, într-o excursie fără mari pretenţii, de două zile, în Ungaria. După un interval lung de stat în România. Ţinta era, fireşte, Budapesta, dar parcă nu despre ea, în mod special, aş vrea eu să vorbesc. Cunoşteam relativ bine Ungaria, mai trecusem prin ea în drum spre Franţa, nişte caracteristici mi le fixasem, dar acum, cu prilejul acestei scurte „ieşiri”, am putut să examinez mai bine „terenul”. Ungaria e o ţară mică dar care te cheamă să o vizitezi. Se simte de la primii paşi parcurşi că oamenii care o stăpânesc au grijă de acest bun al lor. Un prim semn că lucrurile stau aşa sunt suprafeţele mari de păduri plantate ce însoţesc aproape mereu kilometri de autostradă. La intervale, de o parte şi de alta a arterelor de beton, mereu de aceeaşi calitate, apar „locuri de popas”, în fapt un soi de mici complexe turistice, unde fac corp comun restaurantul, pompele de alimentare cu benzină, parcările, magazinele pentru cumpărături, toaletele. Despre acestea din urmă, un fel de oglindă a unei naţii, doar cuvinte de laudă pentru curăţenia şi buna funcţionare. Şi să nu uităm, sunt la „drumul mare”... Şi încă un amănunt, deloc de neglijat, absenţa câinilor vagabonzi, soioşi, imprevizibili, în tot acest peisaj turistic. Am reuşit, prin preajma Budapestei, să văd şi câteva oraşe cum trebuie să fie multe în Ungaria. Nu dimensiunea impresionează, ci calmul, ordinea care se desprind din edificiile ce în marea lor majoritate „au istorie”. Medievalitatea, modernitatea cu larga ei paletă, contemporaneitatea, fără urâtul blocurilor socialiste, alcătuiesc, de regulă, burgul. Periferia, căci există şi ea, nu e abruptă, rupturoasă, de neprivit, ci doar cu case mai modeste, mai rare, printre care pătrund mai pronunţat îngrămădiri de arbori. Aceste oraşe-orăşele, ce mie mi-au sugerat mai mult Lugojul, mai peste tot au mari spaţii de iarbă, îngrijite de mâna omului, parcuri cu bănci şi alei, statui ale unor personalităţi locale sau naţionale. Câteva imobile exemplare, muzee, biblioteci, primării, case memoriale există în fiecare dintre ele. Ceva din atmosfera fostului imperiu se simte peste tot. Budapesta, pentru a spune câteva lucruri şi despre ea, e... altceva. O capitală nu doar europeană, ci mondială, cu prezențe maiestuoase ale naturii. Dunărea, podurile, perspectivele de la Palatul Regal ale Budei şi Pestei produc un halo extraordinar. Dacă spui cuiva că în vara ce se apropie ai în itinerar Londra, Parisul şi Budapesta nu vei fi deloc ridicol din pricina ultimului oraş menţionat. Prin istorie am apropiat-o de Timişoara. Budapestanii, în 1956, au declanşat revoluţia antisovietică, timişorenii, în 1989, revoluţia anticomunistă la noi. Cinste lor pentru asta.
Mircea PORA
