Opinii

O stafie umblă prin Europa — stafia comunismului

(K. Marx, Manifestul Partidului Comunist)

Guvernul român a anunțat recent că salariul minim pe economie va crește, de la 1 ianuarie 2023, la 3.000 de lei brut, iar în sectorul construcțiilor, la 4.000 de lei brut. Această promisiune vine după ce salariul minim a fost mărit în repetate rânduri: 1.900 lei – în 2018, 2.080 lei –  în 2019, 2. 300 lei – în 2021 și, în fine, 2550 lei – în 2022, ca să ne referim doar la trecutul recent.

Modul în care au fost stabilite aceste sume a rămas de fiecare dată un mister. De ce nu 10.000, ori, chiar și mai bine, 100.000 lei? Unii politicieni și comilitoni ai lor ne spun că marile companii din România obțin profituri foarte mari, deoarece îi „exploatează” pe „români”, plătindu-le salarii sub valoarea „reală” a muncii lor. De asemenea, ei lasă să se înțeleagă că, dacă vor fi aleși, nu se va pune problema ca această creștere a salariului minim să fie ultima: totul va merge bine în cea mai bună lume posibilă: aceea în care ei conduc!

Ideea pe care acești propagandiști o sugerează este că ei știu care este nivelul „just” sau „echitabil” al „retribuției” cuvenite „oamenilor muncii”. Această pretenție nu are însă nici o bază științifică, ci este fantoma ideologiei marxiste pe care autoritățile române au dat impresia că o aruncă la coșul istoriei, atunci când, după multe ezitări, au declarat că vor să creeze economia de piață de piață. Se pare că însă că stafia comunismului continuă să bântuie, nu în Europa secolului al XIX-lea – cum a spus Marx, ci în România secolului al XXI-lea.

Valoarea muncă

Concepția lui Karl Marx (1818-1883) cu privire la „exploatarea clasei muncitoare”,
expusă în principala sa operă, Das Kapital (Capitalul) (1867), a constituit justificarea ideologică a ,,economiei socialiste’’, cu etatizările, naționalizărările, colectivizările și, în general, teroarea exercitată de statul „dictaturii proletariatului” asupra societății pentru a institui și a menține acest tip de economie. Vom reveni asupra acestui subiect.

Acum să notăm doar că Marx a afirmat că valoarea bunurilor este determinată de cantitatea de muncă „socialmente necesară” pentru producerea lor. Dacă, de exemplu, pentru a țese zece coți de pânză, sunt necesare zece ore de muncă, iar pentru a coase o haină, douăzeci de ore, raportul de schimb corect între cele două mărfuri este douăzeci de coți de pânză/o haină. Astfel, mărfurile se schimbă într-un raport („valoare de schimb” – în limbaj marxist ) care depinde de timpul de muncă necesar pentru a le produce.

În consecință, dacă un muncitor țese, de exemplu, zece coți de pânză într-o zi de muncă de zece ore, el este proprietarul „legitim” al unei bucăți de pânză de zece coți, pe care trebuie să o poată schimba liber pe marfa altui muncitor – în funcție de preferințele celor doi. Însă, Marx insistă că nici un capitalist nu îi plătește muncitorului un salariu echivalent cu valoarea bucății de pânză de zece coți pe care acesta a produs-o. Deoarece este proprietarul fabricii și al mașinilor cu care muncitorul țese pânza, corvoadă pe care muncitorul este nevoit să o accepte, deoarece altfel ar muri de foame, capitalistul își însușește o parte din valoarea nou creată de muncitor. Capitalistul îi plătește muncitorului un salariu echivalent cu, de exemplu, șapte coți de pânză, „furând” o parte din munca muncitorului. Conform concepției marxiste, sursa profiturilor industriale și a tuturor celorlalte venituri din capital (rente, dobânzi, chirii etc.) este plusvaloarea creată de către muncitori și însușită gratuit de către capitaliști; această plusvaloare este egală cu diferenţa între valoarea nou creată de muncitori şi salariul plătit acestora, care este întotdeauna la nivelul de subzistenţă, adică la nivelul strict necesar consumului muncitorilor şi familiilor lor pentru ca „forţa de muncă” să se reproducă.

Plusvaloarea provine, deci, din munca neplătită a muncitorilor și este însușită gratuit de către capitaliști, în virtutea faptului că sunt proprietarii întreprinderiilor în care lucrează muncitorii. În acest sens, mijloacele de producție (mașini, utilaje, materii prime etc.) sunt capital, adică instrumente de exploatare a muncii salariale. Astfel, la Marx, în loc să fie un lucru, capitalul este o relație socială între persoane; esența acestei relații este „exploatarea omului de către om”. Conform acestei concepții, capitalistul nu face nimic folositor societății; el trăiește din munca altora, așezat comod în biroul său, fumând trabuc și ținându-și picioarele pe masă în stil american – așa cum îl înfățișau, de altfel, caricaturile din țările comuniste. Nu este surprinzător, deci, că această viziune a dat naștere unor îndemnuri sau chemări menite să mobilizeze la ,,lupta de clasă”: „exproprierea expropriatorilor”, ”nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”, „proletari din toate țările, uniți-vă” ș.a.m.d.

Valoarea personală a bunurilor

Încă în timpul vieții lui Marx și a prietenului și colaboratorului său, Friedrich Engels (1820-1895), teoria marxistă a valorii muncă a fost contestată de numeroși economiști, dintre care cel mai important a fost fondatorul școlii austrice de economie, Carl Menger (1840-1921). În cartea sa, Grundsätze der Volkwirtschaftslehre (Principii de economie) (1871), Menger arată că valoarea unui bun nu provine din cantitatea de muncă depusă pentru producerea bunului respectiv: o persoană poate petrece o sută de ore sau chiar mai multe pentru a construi castele de nisip, însă, dacă aceste construcții nu folosesc nimănui și, deci, nimeni nu le valorizează suficient pentru a le cumpăra, nu au nici o valoare. Valoarea, la fel ca frumusețea, nu există, deci, decât în mod „subiectiv”, și anume din punctul de vedere al celui care evaluează bunul. (După cum s-a spus: „frumusețea este în ochii privitorului”). Ea se bazează pe utilitatea personală și pe gradul de importanță pe care o persoană interesată îl atribuie unui bun sau serviciu prin prisma folosirii acestuia ca mijloc pentru realizarea scopului său. Bunurile nu au, deci, valoare intrisecă, așa cum au lungime, lățime, greutate etc., ca urmare a faptului că producerea lor necesită o anumită cantitate de muncă. Mai degrabă s-ar putea spune că munca prin care se produce un bun are valoare, deoarece rezultatul său este considerat util în calitate de mijloc pentru îndeplinirea scopului altor oameni (cumpărătorii). De altfel, dacă oferta sa crește, valoarea unui bun scade; fiecare cantitate adițională dintr-un bun disponibil devine mai puțin importantă pentru realizarea scopului pentru a cărui atingere au fost utilizate deja cantitățile din bunul respectiv achiziționate anterior. De exemplu, fiecare cămașă adăugată unei garderobe servește pentru o utilizare mai puțin importantă decât cămășile deja existente în garderoba respectivă. Aceasta este ceea ce economiștii numesc „utilitatea marginală descrescândă”.

Subiectivitatea valorii muncii (prețului muncii, salariului)

Rezultă că nu există o valoare minimă „obiectivă” a muncii („forței de muncă” – în limbaj marxist). Un întreprinzător anagajează mai mulți sau mai puțini muncitori, deoarece atribuie o anumită valoare contribuției lor la producerea unui bun despre care el crede că îl va putea vinde unor cumpărători potențiali. Însă, în caz că întreprinzătorul angajează realmente lucrători care au cunoștințele și deprinderile necesare pentru producerea unui anumit bun, fiecare dintre acești muncitori primește o sarcină mai puțin importantă decât cea a colegilor lor angajați anterior. La fel ca utilitatea marginală a oricărui bun, utilitatea marginală a muncii (forței de muncă) este descrescătoare. În consecință, nici un angajator nu poate plăti unui muncitor mai mult decât valoarea contribuției pe care acesta din urmă o are la activitatea de producție. Valoarea muncitorului din punctul de vedere al angajatorului reflectă valoarea pe care consumatorii o atribuie produselor pe care vor să le cumpere, produse obținute cu ajutorul muncitorului în cauză, dar și a mașinilor, utilajelor, uneltelor etc., cu care el lucrează. În definitiv, nimeni nu plătește mai mult decât valoarea pe care o atribuie unui anumit bun, fie acesta chiar și munca potențială pe care se consideră că o va presta un muncitor. Angajatorul nu are în vedere, deci, nivelul salariului necesar pentru subzistența muncitorului, nivel pe care el nu-l cunoaște, nu-l poate cunoaște, iar dacă l-ar putea cunoaște, nu îl interesează. Ceea ce contează pentru angajator este să ştie dacă serviciul productiv care îi este oferit pe piaţa muncii este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra (angaja), deoarece intenţionează să îl folosească pentru propria sa producţia de bunuri, având în vedere prețul la care aceste bunuri se pot vinde pe piață.

Să presupunem că angajatorul estimează că unii dintre lucrătorii săi nu contribuie cu mai mult de 1.500 lei la fabricarea unui produs pe care el speră să-l vândă consumatorilor.
Nu este surprinzător că, dacă legislația îl obligă pe angajator să plătească un salariu minim de 3.000 de lei, el va încerca să se debaraseze de angajații care îl costă mai mult decât produc. Iar, dacă, din cauza prevederilor aceleiași legislații de inspirație „social(ist)ă”, îi este foarte greu sau imposibil să-i licențieze pe angajații care îi produc pierderi, el va evita să angajeze mai mulți lucrători decât numărul strict necesar pentru scopul întreprinderii sale. În plus, este sigur că el nu va mai crea noi locuri de muncă pentru care va fi obligat să plătească 3000 leipe lună, în pofida faptului că cei care le ocupă nu produc decât 1500 lei pe lună. Tot ceea ce reușește să facă salariul minim legal este, deci, să excludă de pe piața muncii lucrătorii a căror contribuție la fabricarea unui produs este mai mică decât prevede legislația adoptată pentru așa-numita „protecție socială”.

Importanța economisirii

În acest cadru, rolul întreprinzătorului apare într-o altă lumină decât cea în care îl pune învățătura marxistă. După cum am arătat, Marx a afirmat că el nu face absolut nimic și că „profitul” său este o parte din valoarea bunurilor produse de muncitori, pe care capitalistul și-o însușește în mod gratuit în virtutea faptului că este proprietarul întreprinderii în care muncitorii lucrează.

Alegațiilor lui Marx le-a răspuns un alt economist austriac, Eugen von Böhm-Bawerk (1851-1914), care a dezvoltat numeroase idei ale lui Menger. În monumentala sa operă în trei volume, Kapital und Kapitalzins (Capitalul și dobânda) (1884), precum și în mai multe articole, dintre care cele mai importante sunt Zum Abschluss des Marxschen Systems (Contradicția nerezolvată în sistemul economic marxist) (1896) și Macht oder ökonomisches Gesetz? (Control sau legi economice?) (1914), Böhm-Bawerk abordează problema provenienței întreprinderii în care muncitorii lucrează.

Astfel, analizând originea capitalului (clădiri, mașini, utilaje, echipamente etc.), cu care muncitorii produc bunurile ce vor fi cumpărate în final de consumatori, Böhm-Bawerk arată că, pentru formarea capitalului, este necesară economisirea unei părți din veniturile obținute anterior, astfel încât resursele respective să poată fi alocate pentru construirea unei noi întreprinderi și dotarea cu echipamente fără de care munca lucrătorilor ar fi mult mai puțin productivă, cantitățile de produse ar fi mai mici, iar calitatea ar fi mult mai slabă.

Persoana care crează o întreprindere trebuie, deci, fie să aibă ea însăși fondurile necesare pentru a acoperi cheltuielile de investiții, fie să împrumute aceste fonduri de la alte persoane care, la rândul lor, le-au economisit. În orice caz, cineva trebuie să renunțe la folosirea unei părți din veniturile pe care le-a obținut într-o anumită perioadă pentru a-și procura bunuri de consum, economisind, astfel, resurse pe care să le poată folosi pentru a investi în crearea unei noi întreprinderi, care, eventual, îi va aduce în viitor un anumit profit, când bunurile pe care intenționează să le producă se vor vinde. Or, nimeni nu renunță la consumul pe care i l-ar permite veniturile sale actuale, dacă nu speră că în viitor va fi răsplătit în suficientă măsură pentru meritul de a fi renunțat la plăcerile imediate. (M. Weber, Etica protestantă si spiritul capitalismului, Incitatus, Bucureşti, 2003).

Acesta este motivul pentru care transferul în timp, între prezent și viitor, al utilizării unor resurse este recompensat cu o anumită dobândă. Este vorba despre un „preț” (prețul capitalului) pe care cel care economisește îl încasează pentru că renunță la satisfacțiile prezentului până în momentul în care creditul pe care l-a acordat îi va fi rambursat. În ceea ce îl privește, debitorul acceptă să plătească acest „preț” (dobândă), deoarece acordă o mai mare valoare utilizării în prezent a capitalului împrumutat, comparativ cu valoarea dobânzii pe care o va plăti fie eșalonat (pro rata temporis), fie când va rambursa integral împrumutul.

Avantajul comparativ al salariaților

Faptul că întreprinzătorul este în măsură să dispună în prezent de resursele sale, indiferent că acestea provin din economiile proprii, constituite prin neconsumarea unei părți din veniturile sale anterioare, ori din economiile împrumutate de la alte persoane, conferă un important avantaj salariaților. Astfel, ei nu sunt nevoiți să aștepte până ce produsul va fi finisat și vândut pentru a-și primi salariul aferent muncii depuse în timpul procesului de producție curent. Cu alte cuvinte, anagajatorul „avansează” muncitorilor valoarea actuală a serviciilor prestate de ei în timpul procesului de producție, scutindu-i astfel pe angajați să aștepte primirea salariilor până la vânzarea produsului către consumatori. Departe de a trăi pe spatele angajaților săi, cum a afirmat Marx și au repetat la nesfârșit propagandiștii comuniști, întreprinzătorul este, deci, cel care crează condițiile materiale și organizatorice necesare ca proletarii să-și câștige pâinea cea de toate zilele. Fără viziunea, voința și capacitatea sa de a crea, finanța și conduce întreprinderea, muncitorii nu ar avea nici locuri de muncă și nici salarii înainte ca, eventual, să fi produs pe cont propriu anumite bunuri susceptibile a fi vândute avantajos pe piață.

Incertitudinea cu privire la viitor

Există și o altă consecință esențială a funcției antreprenoriale: întreprinzătorul este nu numai investitorul fondurilor create prin economisire și organizatorul întreprinderii, ci și persoana care își asumă riscul de a nu obține nici un beneficiu din eforturile pe care le face.
Muncitorii și toate celelalte persoane care prestează servicii și oferă resurse utile întreprinzătorului (furnizori, subcontractanți, finanțatori etc.) își primesc remunerațiile convenite în timp ce procesul de producție, care poate dura zile, săptămâni, luni și chiar ani de zile, încă se desfășoară. Incertitudinea inerentă cu privire la viitor este suportată exclusiv de către întreprinzător, care este singurul care trebuie să aștepte pentru a vedea dacă veniturile pe care le-a obținut din vânzarea produsului sunt suficiente sau nu pentru a-i acoperi cheltuielile pe care le-a efectuat până ce produsul a fost finisat și dus pe piață. Plătind regulat salariile convenite prin contractele de muncă încheiate cu angajații, el îi scutește pe aceștia din urmă de necesitatea de a suporta ei incertitudinea cu privire la profitul, pierderea sau echilibrul precar al veniturilor și cheltuielilor implicate de producție. Întreprinzătorul este, deci, cel care trebuie să evalueze, în manieră creativă și ipotetică, ce bun anume trebuie să producă și cu ce cost, astfel încât bunul respectiv să fie căutat pe piață și să poată fi vândut cu un preț care conține o anumită marjă de profit. Corectitudinea evaluării întreprinzătorului, care anticipează mai bine decât concurenții săi ce bunuri vor dori consumatorii să cumpere în viitor și ce preț vor fi dipuși acești clienți potențiali să plătească, va determina succesul sau eșecul întreprinderii sale.

Marx greșește, deci, atunci când spune că valoarea bunurilor este determinată exclusiv de muncă și că întreprinzătorul nu are nici un rol în crearea de noi locuri de muncă, în organizarea procesului de producție și în asigurarea plății salariilor.

Consecințele politice ale învățăturii marxiste

Călăuziți de învățătura marxistă, în iunie 1948, la puţin timp după ce au acaparat întreaga putere politică, comuniştii români, ajutaţi şi supravegheaţi îndeaproape de consilierii sovietici, au confiscat întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, resursele solului şi subsolului, valuta şi metalele preţioase etc. Din motive propagandistice, această operaţiune a fost numită ,,naţionalizare’’, însă, în realitate, a constat în deposedarea fără nici o despăgubire a mii şi mii de oameni de avutul lor, obţinut adesea prin munca mai multor generaţii, nu prin „exploatarea omului de către om”. A urmat apoi exproprierea altor categorii de bunuri şi proprietăţi: cinematografele şi unităţile de sănatate, farmaciile, întreprinderilor chimice şi celelalte unităţii economice şi social-culturale, locuinţele celor declarați ,,duşmani ai poporului’’, terenurile, efectivul de animale şi inventarul agricol al proprietarilor de pământ care posedau terenuri de peste 50 ha, proprietăţile familiei regale, pământurile şcolilor confesionale, bunurile rurale ale instituţiilor sanitare particulare, proprietăţile bisericii greco-catolice etc. Confiscarea pe scară largă a bunurilor proprietate privată a continuat prin ,,colectivizarea’’ agriculturii (1949-1962), proces care constat în preluarea forţată şi comasarea cvsitotalităţii terenurile agricole din țară în ,,gospodării agricole colective’’ (GAC), numite ulterior, tot din motive propagandistice, ,,cooperative agricole de producţie (CAP). În deceniile următoare, au mai fost trecute în proprietatea statului casele cetăţenilor români care au plecat legal sau ilegal din ţară, terenurile pe care se aflau casele de locuit vândute, averile declarate ,,ilicite’’ ş.a.m.d. În modul acesta, s-a creat ,,economia socialistă’’, care, în România, spre deosebire de alte ţări comuniste, a fost menţinută aproape nemodificată până la căderea comunismului.

Unele bunuri ,,proprietate a întregului popor’’ (locuinţe, centre de odihnă, policlinici şi spitale cu regim special, magazine cu circuit închis etc.) au fost puse la dispoziţia membrilor ,,nomenclaturii’’, care s-au bucurat de o serie de privilegii menite să le răsplătească devotamentul şi să le întărească fidelitatea faţă de partid şi regim. Inegalităţile apărute în modul acesta au fost mult mai mari decât cele din societatea capitalistă. (V. Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii: Amintiri, dezvăluiri, portrete, Humanitas, 2012). Ele nu au fost însă prea bine cunoscute de populaţie, din cauza secretului care înconjura lumea nomenclaturii şi a vălului propagandei care exalta valorile egalitariste. Inegalităţile au devenit ceva mai vizibile în anii 1980, în condiţiile austerităţii la care regimul ceauşist a supus populaţia: drastice economii de curent, de gaze naturale, de produse de strictă necesitate (carne, ulei, zahăr, unt), de benzină etc. Lipsurile de tot felul, penuria de bunuri alimentare, foametea, frigul din ultimii ani de regim ceauşist, precum şi secretomania care privea aspectele practice ale vieţii de zi cu zi a persoanelor cu funcţii de conducere au dat impresia că ,,burghezia roşie’’ („noua clasă” – cum a numit-o disidentul jugoslav Milovan Djilas) are acces la o serie de bunuri pe care restul populaţiei nu le mai văzuse demult. Toţi aceşti factori au contribuit, fără îndoială, la alimentarea stării de nemulţumire a populaţiei, care, în decembrie 1989, a ieşit în stradă în marile oraşe şi a răsturnat comunismul.

După căderea comunismului, profund îndoctrinată din trecut, societatea românească a continuat să creadă în retorica egalitaristă a autorităţilor ,,emanate’’ din revoluţie şi a optat consistent pentru menţinerea unei „protecții sociale” înțelese aproape la fel ca lozinca „grijii față de om” declamată de propaganda comunistă.

Ideea că statul poartă răspunderea pentru nivelul de trai al cetăţenilor este împărtăşită şi în prezent de numeroşi politicieni, de o mare parte a elitelor româneşti şi, în general, de persoanele adulte din România, care nu se pot debarasa de trecutul ,,socialist’’, rămân receptive la ideile de colectivism, paternalism şi egalitarism şi rezistă reformelor politice, economice si morale necesare reintrării în normalitate. În aceste condiţii, guvernele postcomuniste au luat adesea măsuri pentru creşterea salariului minim și a ajutoarelor sociale acordate unor categorii de populație considerate defavorizate. Cu toate acestea, conform Institutului Național de Statistică, în România anului 2022, 4,5 milioane de persoane (23,4% din populaţie) sunt considerate sărace. Statul român a eşuat, aşadar, în mod evident în încercarea de a asigura un nivel de trai decent cetăţenilor săi – așa cum scrie în constituție.

În această situație, este mai puțin important dacă politicienii, consilierii lor economici, liderii de sindicat și comilitonii acestora sunt conștienți că ideile lor cu privire la muncă, salarii și întreprinderi provin din concepția utopică a unui revoluționar comunist de la mijlocul secolului XIX, ori din vulgata marxistă predată la învățământul politico-ideologic obligatoriu în întreprinderile și instituțiile din România înainte de 1989.

Important este ca spiritele lucide și responsabile din această țară să înțeleagă că politicile economice bazate pe asemenea iluzii ideologice cu privire la natura și funcționarea economiei nu pot avea decât consecințe nefaste în primul rând asupra persoanelor pe care pretind că le ajută. În plus, politicile inspirate de aceste superstiții subminează fundamentele încă precare ale tipului de economie la care societatea românească aspiră, deoarece intuiește că a conferit umanității, în ultimele două secole, mai multă libertate personală și prosperitate materială decât oricare altă organizare economico-socială care a existat în istoria omenirii. Asemenea politici îngrădesc, de fapt, libertatea oamenilor de a munci și de a coopera în avantajul lor reciproc, ducând la excluziune socială, șomaj și sărăcie.

Silviu CERNA