Câte speranţe, emoţii şi bucurii însoţesc această formulare interogatoare: „- Cetăţene, (cu nume şi prenume), de bună voie şi nesilit de nimeni, iei în căsătorie pe cetăţeana (uneori cu Name&Surname...)?”. Încă ne mai amuzăm la vizionarea filmului de comedie românesc „Buletin de Bucureşti”, realizat şi lansat pe ecrane în 1983, în regia lui Virgil Calotescu. Filmul s-a dorit o satiră la adresa celor care foloseau calea căsătoriei formale, doar pentru a obţine mult visatul buletin de Bucureşti, documentul care asigura cetăţenia bucureşteană, cu bine-cunoscutele avantaje. În mod categoric această practica era lipsită de moralitate, dar ... s-a dovedit o soluţie pentru atingerea unor idealuri în carieră. Era un compromis care se realiza între o femeie şi-un bărbat, amândoi nesiliţi de nimeni, ci doar mânaţi de nişte interese personale, (bani/carieră). Situaţia devine alarmantă atunci când cetăţenia devine o unealtă sau chiar o armă folosită de un stat pe timp de război. Decizia recentă a Rusiei de a facilita „accesul la obţinerea cetăţeniei ruse pentru toţi ucrainenii, dar şi pentru persoanele fără cetăţenie, cu reşedinţă permanentă în Ucraina”, apare ca o formă în plus de luptă dusă între cele două state. Pentru omul de rând ce semnificaţie mai poate avea acest atât de important statut de cetăţean ? Din ştiinţa şi teoria dreptului se ştie că cetăţenia poate apărea ca o instituţie politică în dreptul obiectiv, bazate pe raporturi sociale grupate în jurul unor drepturi şi obligaţii prevăzute de constituţie şi legi, acelor persoane care, prin sentimentele şi interesele lor, sunt strâns legate de destinele statului respectiv. Astfel, este o expresie a suveranităţii politice, statul stabilind statutul juridic al cetăţenilor săi, mai ales legat de dreptul de a participa la executarea puterii în formele instituţionalizate ale democraţiei directe (sufragiul, referendumul, iniţiativa populară) sau în ale democraţiei reprezentative. Pe lângă drepturile constituţionale ale cetăţeanului, privind libertăţile garantate, sunt şi câteva îndatoriri fundamentale, cum ar fi fidelitatea faţă de ţară, respectiv apărarea ţării. Ori, cum poate fi catalogat acest gest de „facilitare a acordării celei de-a doua cetăţenii” valabile, conferite unui cetăţean dobândind în fond dreptul şi obligaţia de a apăra simultan două ţări „mamă”, aflate într-un conflict armat atât de grav? Oare ce poate să-l determine pe un om să accepte acest compromis, decât starea de disperare, de temere în faţa unui război nemilos, nedrept şi necruţător. Până acum, statutul de dublă cetăţenie a creat imaginea stabilirii unor punţi de pace şi prietenie între două ţări. Dar acţiunile de acordare/anulare sau de redobândire/renunţare la statutul de cetăţean al unui stat, ridică multe semne de întrebare, iar pentru omul împricinat înseamnă cotituri radicale în viaţă. Este mai vizibil ceea ce se întâmplă cu sportivii care-şi schimbă cetăţenia, din dorinţa de performanţă, iar când ajung pe podium flutură cu mândrie steagul statului adoptiv. Sunt multe comentarii în presă asupra situaţiei noii campioane de la Wimbledon, jucătoare profesionistă de tenis Elena Rîbakina, născută la Moscova, dar din 2018 alegând să reprezinte Kazahstan, deoarece federaţia de la Nur-Sultan au oferit condiţii mai bune. În România, de 12 ani funcţionează Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, care îndeplineşte atribuţii, cum ar fi: evidenta cererilor de acordare, redobândire, renunţare şi retragere a cetăţeniei române. Într-un raport statistic al ANC se precizează că în această perioadă s-au înregistrat peste 935.000 de cereri privind cetăţenia română, fiind aprobate peste 792.000 de cereri. Totodată, peste 79.000 de solicitanţi au devenit cetăţeni români, prin depunerea jurământului de credinţă faţă de România la sediul ANC. Nu sunt date prea precise legate de românii care au dobândit „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” cetăţenia altor state ...
Ambrozel: - Prin naştere cetăţean bănăţean, fălos - de bună voie şi nesilit de nimeni!
