Opinii

Dominic, de nimic, aşa încheiam ultimul paragraf la articolul trecut. De fapt iată finalul adevărat al articolului „Dominic, de nimic”: „Când îl văd aşa, venit din ţări străine, pripăşit pe aici, pe la noi, ca să-şi facă şi el un rost în viaţă, mă...”.
Dominic Samuel Fritz nu şi-a găsit rostul în ţara lui, în Germania. De ce oare?
Păi, probabil pentru că nu avea valoare de reprezentare. Nu a convins pe unde a fost, chiar dacă filiera religioasă, penticostală, l-a ajutat, aşa cum îi ajută pe toţi.
Pe toţi, indiferent dacă au valoare sau nu.
Pe toţi, indiferent dacă sunt stătători în Germania ori umblători pe alte meleaguri.
Este oare Ruben Laţcău un profitor al apartenenţei la cultul penticostal sau este un valoros membru al organizaţiei USR din Timişoara?
Cred că nici una, nici alta. Este un individ cu o valoare socială şi intelectuală scăzută, care nu ar avea loc nici în căruţa mediocrităţilor şi nici chiar în cea a submediocrităţilor.
Cum deschide gura, cum spune doar prostii.
Cei care ajung într-o funcţie publică trebuie să respecte tradiţiile şi valorile existente în comunitatea pe care o vor reprezenta-o mereu în toţi anii de mandat.
Este o obligaţie fundamentală. Este o formă de respect pentru oamenii care au construit acele valori, că au fost mai de demult ori că sunt mai aproape de ora când s-au suit în scaunul administrativ.
Oare Dominic şi Ruben au ştiut ceva despre Ion Rotaru, românul care în 1849 era în Consiliul Comunei Timişoara, instalat în urma Revoluţiei din 1848? Era primul român care era ales în Consiliul Comunal. Era măhăleanţ.
Fondul Vucovics nu are cum să le spună acestor impostori ceva, oricâţi consilieri ar avea în jurul lor. Când vezi câţi consilieri are un primar ca Dominic sau ca cei doi viceprimari, fie că e Ruben Laţcău ori Cosmin Amânar Tabără, te apucă groaza. Cum sunt aruncaţi în vânt banii mei şi ai tăi de dragul unor prostovani, care ştiu să-şi facă nodul la cravată ori ştiu să-şi asorteze pantofii de culoarea maron cu centura de la pantaloni de culoare inversă.
Dl. Dominic şi Fritz şi Samuel ar fi făcut bine să nu declare că îi plac manelele ori că ele sună bine în parcarea de la Modex, pe care a vizitat-o, sprijinindu-se de fumul grătarelor, pe care sfârâiau micii.
Mă rog, la acea dată, în 2021, nu repeta „Iorgovan, frumoasă floare” cu orchestra ansamblului „Timişul” al Casei de Cultură a Municipiului Timişoara.
La acea oră, chiar dacă era consiliat de Simona Fiţ, o habarnistă în cultura tradiţională (şi nu numai) bănăţeană şi românească, tăia tot ce însemna finanţare pentru Festivalul Inimilor, un festival folcloric construit cu migală după Revoluţia din Decembrie 1989, revoluţie la care Ion Monoran, poetul, dar şi mecanicul de la un punct de termoficare de cartier, cel care a întrerupt circulaţia tramvaielor în 16 decembrie 1989, în Piaţa Maria, contribuind într-un mod major la coagularea şi creşterea masivă a demonstranţilor din acea seară istorică.
Dl. Fritz Dominic, în dispreţul celui care nu este interesat de soarta comunităţii, a pus nişte negrişori, pe ici pe colo, în aşa fel ca tot ceea ce înseamnă valori autentice locale să fie marginalizate sau uitate.
Doar el nu avea nicio obligaţie nici faţă de Festivalul de Poezie „Ion Monoran”, nici faţă de Festivalul Baroc, nici faţă de FILT.
Ruben Laţcău declara, anul trecut, într-o reuniune publică, în sala Consiliului Judeţean, că atelierele de creaţie ale artiştilor plastici profesionişti trebuie desfiinţate. Ăsta da respect pentru cultura locală.
Cultura românească din Banat s-a dezvoltat greu, din cauza multor greutăţi şi stavile aşezate în faţa ei de la începutul secolului al XIX-lea şi până în 1920. Imperiul Austro-Ungar i-a folosit pe români mai degrabă ca pe nişte sclavi, fără drepturi politice sau religioase. Din această cauză formulele de coagulare culturală cu specific românesc s-au închegat greu şi în Banat, şi în celelalte ţinuturi româneşti aflate sub administraţia austro-ungară.
Nu mai vorbim de duritatea administraţiei maghiare din Banat de după actul dualismului austro-ungar (anul 1866).
Ceea ce încearcă Dominic Fritz acum este, într-un fel, o prelungire a formulei opresive a administraţiei austro-ungare: marginalizarea sau anularea spiritualităţii româneşti autentice. Cu o voce scăzută, puternică sau din fundal, cam ăsta ar fi scopul, sigur, nedeclarat, neclamat.
Neclamat, pentru că nu ar da bine la imaginea publică.
Cu toate că sunt nepricepuţi şi habarnişti, ei turuie mereu, aşa, ca să se afle în treabă.
Iată mostre de gândire a actualului primar al Timişoarei, expuse recent într-un interviu:
„Cred că important e să înţelegem că aici intervine o schimbare a modului în care se finanţează cultura în Timişoara. În trecut, toate evenimentele culturale, indiferent cine le-a organizat, au fost finanţate prin mecanismul Casei de Cultură, care este foarte netransparent: odată ce se votează Agenda culturală este la latitudinea directorului ce face cu banii, cu cine face contracte, cui dă câţi bani, ce se întâmplă la aceste evenimente şi aşa mai departe”.
În niciun caz nu toate evenimentele culturale intrau în agenda culturală.
În Timişoara mai există Casa de Cultură a Studenţilor, Casa Tineretului, o serie de asociaţii profesionale, o serie de organizaţii neguvernamentale, care nu se finanţau prin agenda culturală.
Şi care oricum era mult mai transparentă decât Centrul de Proiecte. Modul de evaluare a proiectelor era mult mai profesional. Din comisiile de evaluare făceau parte membri ai comisiei de cultură a Consiliului Local, specialişti şi cunoscători ai fenomenului cultural timişorean şi ai tradiţiilor culturale bănăţene.
Minciuna stă cu Fritz la masă. Nu directorul dispunea de bani, ci erau trecuţi doar prin contabilitatea Casei de Cultură. Proiectele erau analizate mult mai profesional şi mai responsabil decât acum.
Regulamentul de finanţare era concis şi deloc redundant faţă de regulamentele Centrului de Proiecte, care sunt stufoase şi îmbârligate. Probabil calchiate după ceva regulament de pe la arhitectură sau cine ştie de pe unde culese.
Regulamentele noi, un fel de caiete de sarcini, sunt făcute în aşa fel ca să fie „ajutaţi” cei care trebuie să fie ajutaţi.
Centrul de Proiecte pare, mai degrabă, punguţa cu bani pentru prieteni, simpatizanţi sau membri ai USR.
„Template de lucru”, aşa e formulat un regulament al Centrului de Proiecte, condus de Al. Riegler.
Săraca limba română pe mâna cui a ajuns. Pe mâna lui D.S. Fritz, Alexandra Riegler sau Jorje Gonzalez.
Mai zice Fritz cel mic în acelaşi interviu din „Agenda”:
„Noi am spus, şi asta este o viziune pe care o împărtăşesc şi cu noua directoare de la Casa de Cultură (n.r. – Camelia Mingasson) ca instituţia să aibă o misiune proprie. Şi misiunea Casei de Cultură este, în primul rând, să promoveze muzica de folclor şi propriul ansamblu pentru că avem acolo un ansamblu profesionist, «Timişul», pe care vrem să îl creştem, deoarece este un ambasador foarte important pentru noi.
Şi, în al doilea rând, Casa de Cultură trebuie să facă evenimente de anvergură pentru marea masă a timişorenilor şi propriile evenimente, care marchează zile sau momente importante pentru oraş, adică Ziua Timişoarei, Târgurile de Paşte şi de Crăciun, Ruga Timişoarei, Ziua minorităţilor etc.
Şi, în al treilea rând, Casa de Cultură are şi o puternică misiune de educaţie culturală şi de a aduce cultură în cartiere. Deci asta înseamnă Casa de Cultură. Toate celelalte evenimente ce se organizează în Timişoara se finanţează prin Centrul de Proiecte, care este un nou mecanism de finanţare, cu zeci de milioane de lei puse la dispoziţie pentru proiecte şi evenimente culturale”.
„Timişul”, ansamblu profesionist? În tot judeţul Timiş există un singur ansamblu folcloric profesionist: „Banatul”. „Timişul” este un ansamblu de amatori, aşa cum este şi „Doina Timişului” de la Casa de Cultură a Studenţilor sau „Hora Banatului” de la Casa Tineretului. Profesionist înseamnă să fii salariat, ori niciun dansator sau membru al orchestrei Timişul nu este angajat cu carte de muncă la Casa de Cultură.
„Timişul”, ansamblul cel uitat de Fritz până în primăvara acestui an, a devenit dintr-odată interesant, chiar profesionist.
Probabil pentru că l-a acompaniat pe diletantul Dominic Fritz cu „Iorgovan, frumoasă floare”.
Cu toate că Festivalul Inimilor nu fusese prins în bugetul pe anul 2022 al Casei de Cultură a Municipiului Timişoara, după prestaţia de acompaniament de la Filarmonică, Dominic Fritz a găsit 700.000 de lei pentru Festivalul Inimilor.
Trageţi dumneavoastră concluziile legate de felul cum lucrează primarul cel mic cu numele Dominic cu banii timişorenilor. Pe care îi învârte după bunul plac, fie că e o parcare privată, fie că face o angajare sprâncenată. Ce idei profunde are.
Flecăreala lui de prin ziare sau de pe Facebook vorbeşte despre găunoşenia individului şi a acoliţilor săi, indiferent ce nume poartă: Laţcău, Riegler, Mingasson, Fiţ, Stana, Gonzalez ş.a.m.d.
„Misiunea” Casei de Cultură nu este numai promovarea muzicii folclorice, ci şi a altor genuri artistice, ideea de cultură diversificată fiind aşezată între zidurile Casei de Cultură de peste 70 de ani. Casa de Cultură are şi misiunea de a încuraja creativitatea şi specificul culturii timişorene şi bănăţene, fie că-i populară, fie că e cultă.
Ceea ce face acum D. Fritz şi Camelia Mingasson, directoarea Casei de Cultură a Municipiului Timişoara, este destructurarea şi marginalizarea unor activităţi de referinţă ale Casei de Cultură, construite cu amatori şi creatori de cultură.
Nu-i deloc simplu să aduni într-un cerc sau formaţii pasionaţi dintr-un domeniu sau altul.
Apoi trebuie să ai grijă la schimbul de generaţii, la promovarea valorilor creative, pentru că pe lume nu-i numai folclor.
Dar C. Mingasson nu vrea să păstreze şi să dezvolte zestrea Casei de Cultură, fie că se cheamă cenaclul „Ridendo”, cenaclul „Marius Muntean” în grai bănăţean, fie că-i o formaţie corală, care se cheamă „Carmina Dacica”, un cerc de arte plastice sau un club de anticipaţie, cum este „Helion”.
O casă de cultură veritabilă trebuie să aibă program lunar, realizat de către referenţii culturali cu formaţiile şi cercurile proprii, dar şi cu colaboratori din exterior. Pentru educaţie e bine să ai şi întâlniri cu oameni de ştiinţă sau să organizezi simpozioane pe anumite teme de interes, lansări de cărţi, expoziţii etc.
În programul lunar de activităţi poţi să ai şi „ieşiri” în cartierele timişorene, care program dacă ar fi tipărit şi afişat în tot oraşul, poate ar fi cunoscut mai uşor de o parte dintre cetăţenii din cartierele timişorene.
Dar cu cine să faci un asemenea program, când tu îi dai afară pe aproape toţi referenţii şi te ocupi numai de Târgul de Paşte, de cel de Crăciun, care se pot organiza de la sine de către primărie printr-unul din numeroasele departamente administrative sau sociale.
Târgurile acestea sunt mai degrabă afaceri culinare, comerciale, iar legătura culturală, dacă există, e împinsă forţat ca să existe.
Dar batem monedă pe ele că altceva nu prea mai avem.

Cornel SECU
(continuare în numărul viitor)