Mi-am adus aminte, privind imaginile groaznice transmise de televiziuni, cu localităţi din Ucraina aproape rase de pe faţa pământului de aberantul război fratricid, de ceea ce cronicarii au pus în seama lui Ştefan cel Mare şi Sfânt că ar fi poruncit supuşilor săi să otrăvească fântânile şi să pârjolească totul, satele şi câmpurile, în faţa năvălirii hoardei turceşti.
M-am întrebat la vremea lecturării poruncii domneşti: cum mai puteau să trăiască moldovenii după terminarea luptelor şi plecarea turcilor?
Fântânile otrăvite, case şi câmpii arse!
Porunca nu era ea însăşi o aberaţie?
Turcii veneau cu provizii de acasă. Fântânile puteau fi otrăvite, dar râurile au apa curgătoare.
Mai apoi, după terminarea bătăliilor, nu se întorceau (cine se întorcea!) moldovenii acasă?
Cum îşi astâmpărau setea, ei şi marvele lor?
Cu ce preţ şi trudă se refăceau casele, pădurile, câmpurile?
Şi dacă merita uciderea câtorva duşmani suferinţa ulterioară a supuşilor moldoveni?
Desigur, războaiele sunt, din punctul meu de vedere, o dovadă că omul nu este cea mai perfectă creaţie a lui Dumnezeu. Odată cu Cain, uciderea fratelui, a semenului a devenit o latură a fiinţei noastre.
Ba, mai mult, cine citeşte Vechiul Testament va descoperi că însuşi Dumnezeul evreilor le porunceşte, în drumul lor spre Ţara Canaanului, să treacă prin foc şi sabie cetăţile care li se împotriveau (?!).
Cu toate acestea sau împotriva acestora, eu stau şi mă întreb: ce este mai de preţ: viaţa sau ideile preconcepute în numele cărora se pornesc războaie şi se distruge o civilizaţie, se curmă Viaţa Omului?


Ion MARIN-ALMĂJAN


Titlul aparţine redacţiei