În şcoala primară am învăţat că România este liberă şi independentă.
Atunci cuvintele acestea nu-mi spuneau nimic.
Când am citit „„Scrisoare de la Muselim Selo” am simţit cum mi se umezesc ochii şi mă cuprinde un fior de mândrie pentru faptele lui Peneş Curcanul, pentru jertfa maiorului Valter Mărăcineanu. Duşman era turcul.
Când nu pricepeam ceva, maica îmi zicea cu obidă: „mă, turcule!”. Multă vreme când cineva te apela cu numele turcului nu era o cinste pentru tine.
Războiul acesta a fost supranumit Războiul de independenţă, întrucât la finalul lui 1877 România şi-a proclamat independenţa faţă de Imperiul otoman.
România Mică, vreau să spun, căci România mare exista doar în visele cărturarilor şi ale unor bravi oameni politici români.
În liceu am învăţat despre dacii cei viteji şi romanii trufaşi, despre Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare (nu ajunsese şi sfânt!), despre Mihai Viteazul.
Toţi s-au luptat cu vitejie, cu năvălitorii, pentru independenţa pământului strămoşesc. Ideea de independenţă a patriei devenise, pe măsură ce creşteam, esenţială.
În numele acestei idei şi a eliberării românilor din Transilvania s-au jertfit soldaţii şi ofiţeri români, în primul război mondial.
La Paris marile puteri au hotărât după destule ezitări Unirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei de nord cu România. A fost ceasul suprem al neamului nostru!
Nu voi continua cu ceea ce au făcut, nu au făcut sau au făcut rău, în detrimentul Ţării şi al românilor, cei care ne-au condus de atunci şi până azi.
Tot pentru Independenţa României întregite au murit românii şi în războiul al doilea, lăsându-se ameţiţi de cântecul de sirenă al puternicilor lumii. Care, în final, ne-au târguit ca pe nişte vite de pripas.
Am ieşit din război hărtănită. Comuniştii au bătut monedă pe ideea integrităţii României, deşi un timp bun, după război, am stat şi gemut sub talpa rusească. Doar o scurtă perioadă, sub conducerea lui Ceauşescu tiranul, paranoicul, România a fost independentă. Nu şi românii, după cum ştim.
La intrarea noastră în Uniunea Europeană, văzută ca cea mai fericită soluţie pentru aceste timpuri, mai „pe şest” sau făţiş, ni s-a cerut să renunţăm la independenţă.
Visul atâtor generaţii devenise vetust, depăşit, ba chiar periculos.
Politicienii români ieşiţi din spuma mării (unii chiar din zoaiele haznalei) au mers în coate şi-n genunchi fericiţi că ni s-a deschis uşa UE.
Bravo lor! Şi bravo nouă, dacă UE va rămâne măcar în formula de acum, care mai păstrează o aură de independenţă. Circulă însă un zvon blestemat amplificat de acest război aberant din Ucraina.
Se visează la fărâmiţarea acestei Uniuni în formule administrative aberante (ţări reunite după nişte categorii care-mi aduc aminte de teoria lui Rosenberg, ideologul Germaniei hitleriste, a raselor superioare şi inferioare).
Este clar că războiul din Ucraina nu va aduce, în final, nimic bun Europei.
De ce susţin acest lucru? Întrucât prea mare este amestecul SUA în treburile bătrânului continent, începând cu această livrare inimaginabilă de armament, la sume astronomice.
Cum îşi va recupera America aceste sume?
Ce planuri au Kissinger şi Sőrős?
Şi deasupra lor alţii care trag sforile în aranjamentul după plac al situaţiei bătrânei planete? Pe armele ruseşti capturate de ucraineni s-au descoperit cipuri (parcă aşa le zice) americane.
După terminarea războiului, oricare va fi sfârşitul lui, ce se va întâmpla cu acest armament supra sofisticat?
Cum va arăta mâine Europa?
Despre independenţa noastră şi a altor ţări nici măcar nu cred că mai e cazul să ne batem capul.


Ion MARIN-ALMĂJAN
Notă: Titlul aparţine redacţiei