Îndoiala apostolului Toma a rodit credinţă nezdruncinată atât pentru Toma cât şi pentru toţi câţi vor crede în Iisus pe temeiul mărturiei acestuia. Atât îndoiala cât şi mărturia lui Toma a servit şi serveşte peste veacuri tuturor credincioşilor.
Toma n-a fost „necredincios” ci mai degrabă un îndoielnic stăpânit de dorinţa puternică de a crede un adevăr pe care l-ar fi dorit mult să fie astfel precum îi spuneau ceilalţi apostoli. Una este necredinţa propriu zisă, adică respingerea apriorică (de mai-nainte) a unui adevăr ce ni se propune şi alta este îndoiala ca dorinţă de încredinţare care sfârşeşte în credinţă.
A existat deci şi o încredinţare prin simţurile trupului despre adevărul Învierii lui Iisus. A fost privilegiul lui Toma, al femeilor mironosiţe şi al apostolilor. Valoarea acestei încredinţări prin simţuri este mare, dar nu numai pentru cei ce au avut parte de ea, ci şi pentru toţi cei ce doresc şi caută să se încredinţeze despre adevărul Învierii. Aşa trebuie să înţelegem cuvintele lui Iisus ce au urmat mărturisirii lui Toma. „Pentru că M-ai văzut Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” ( Ioan 20, 29 ), ceea ce s-ar putea tâlcui aşa: Credinţa ta, Tomo, se întemeiază pe mărturia simţurilor tale trupeşti, dar vor veni după tine şi vor fi fericiţi cei ce vor crede şi Mă vor mărturisi având ca temei mărturia simţurilor sufleteşti.
A fi „necredincios” în orice domeniu al vieţii înseamnă de fapt respingerea adevărurilor propuse fără a căuta să le cercetezi temeiul. Aşa s-a întâmplat cu Traian Vuia, românul care a prezentat lumii savante de la Paris invenţia sa care a pus bazele aeronauticii moderne, căruţa „zburătoare”. I s-a răspuns simplu: nici un vehicul nu se poate desprinde de pământ. Viitorul a dat dreptate inventatorului român, dar acei savanţi, adevăraţi necredincioşi, nici nu s-au ostenit să cerceteze temeiurile adevărurilor propuse de Vuia. Nu suntem nicidecum păgubiţi, noi cei de azi şi din toate timpurile, prin aceea că nu ne-a fost dat să pipăim ranele lui Iisus ca Toma. S-a făcut, de-a lungul veacurilor, mare caz din puterea de încredinţare prin simţuri, experienţa fizică necesară descoperirii şi atestării adevărurilor din lumea materială, deşi ne amintim ironia versurilor lui Eminescu despre ele: „urechea te minte şi ochiul te înşală”! Dar simţurile noastre nu cuprind toată realitatea vieţii noastre când este vorba de adevăruri ce depăşesc controlul simţurilor noastre, trebuie să apelăm la alte simţuri, la alte experienţe. Să avem mai ales ochii minţii şi inimile noastre curate de patimi dacă vrem să înţelegem pe Iisus şi să credem în Învierea Lui.
Preot iconom-stavrofor Horia ŢÂRU
