Pe Petrică Moise l-am cunoscut cu vreo 20 de ani în urmă, când acesta a venit la redacţia ziarului „Timişoara” şi a întrebat de mine. Cu el puteai să te împrieteneşti repede, cum la fel de repede ai fi putut şi să te „sfăgeşci”. Impulsiv şi coleric câteodată, dădea frâu liber primelor impulsuri şi uşor puteai fi „măscărit” cu vorbe grele. Acesta era Petrică: iubea sau ura, fără jumătăţi de măsură... Conform preceptelor biblice, era fie „DA”, fie „NU” şi nicodată acel „căldicel” pe care musai să-l slobozi din gură. Pentru aceste motive, doinitorul din Chişoda avea prieteni adevăraţi, care-l iubeau necondiţionat, dar şi vrăjmaşi pe măsură. Eu, tind să cred, i-am fost prieten de când ne-am cunoscut, din primele clipe... În fapt, eu pentru că îi ascultam muzica încă din tinereţe, el pentru că citise un articol pe care i l-am dedicat ne cunoşteam mai de demult... „Te-am căutat, mi-a zis, pentru că am vrut să te cunosc... Şi am vrut să te cunosc pentru că nimeni n-o scris aşa fain despre mine... Uite, umblu cu ziarul ăsta subsuoară de două săptămâni şi-l arăt la prieteni... Ai spus că eu nu cânt, eu trăiesc muzîca şi asta mi-a plăcut tare mult...”. De atunci am rămas prieteni. Ne-am mai întâlnit la o cafă, la o bârfă - la care maestrul era tare meşter. Când ne întâlneam şi îl întrebam ce mai face îmi răspundea invariabil: „Trag în rău ca alţii-n bine!”, cu acel zâmbet inconfundabil, amar şi ironic în acelaşi timp. Era un fin cunoscător al valorilor folclorice şi nu doar de pe aceste meleaguri... Recita poezii de suflet de-ţi dădeau lacrimile - uneori plângea şi el -, iar la „cântări” nu urmărea doar melosul, linia melodiei, era la fel exigent şi cu textul, cu vorbele care „musai” trebuiau să spună ceva, să însemne ceva... „Nu puteau fi vorbe-n vânt!”, după cum spunea chiar el. Spunea cu patimă versuri din cântăreţii şi rapsozii maramureşeni, texte care pentru el au însemnat ceva, au mişcat ceva în sufletul său. Câteodată era ironic şi cu apropiaţii lui, cum mi s-a întâmplat şi mie de altfel. Scrisesem despre o tânără interpretă din Banat, probabil mai elogios decât era cazul, iar la întâlnirea cu maestrul aud: „Dragul meu, dacă nu citeam articolul în care ai scris despre tânăra solistă muream şi nu aflam ce mare cântăreaţă e. Ce valoare...”. M-a pufnit râsul. Nu te puteai supăra pe Petrică Moise. Avea întotdeauna hazul lui, personalitatea lui, inconfundabile. Dar nu au gândit toţi aşa. Unii, chiar dintre colegii de breaslă, i-au purtat pică, unii l-au urât. Spuneau că are „gură rea”, dar nu aduceau în discuţie pe ce pricină intraseră în conflict cu rapsodul. Unii de pe „scaune” pe care nu le meritau, alţii cântăreţi de-a şaptea speţă, au pus mână de la mână - cum răul se uneşte întotdeauna - şi, treptat, l-au omis ori îndepărtat de prin comisii şi jurii, l-au „cenzurat” şi la radio, şi în televiziune... Adică au făcut tot posibilul să nu se prea audă de el. În parte au reuşit, în parte nu! Cert este că i-au făcut inimă albastră şi, desigur, nu i-a fost totuna când sub ochii lui erau promovaţi şi prezentaţi în lume neica-nimeni care nu aveau nici o legătură cu „cântările”, iar el, doinitorul Banatului, era pus la „păstrare” - probabil prea bun pentru a fi preţuit aşa cu trebuie.
Dar, se pare, la noi funcţionează zicala „despre morţi numai de bine!” şi nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi fost surprins de faptul că, acum, de la învierea rapsodului în cele veşnice, este din ce în ce mai preţuit. Zilnic este auzit pe posturile de radio, la televiziune, unde se spune cât de mare a fost acest cântăreţ. Abia acum? Şi aici nu funcţionează zicala cu „Mai bine mai târziu...”. Unora ar trebui să le fie ruşine. Dar nu le e.
Petrică Moise nu mai e. Muzica lui va rămâne veşnic. Solistul, rapsodul, „doinitorul Banatului”, cel care a cântat, a iubit şi a făcut ca nimeni altul cunoscute aceste meleaguri în lume şi cel care a spus de nenumărate ori că „Ţara mea-i Banatul meu!” a plecat să mai cânte, oleacă, îngerilor... Cât a fost în viaţă a fost marginalizat... Acum i se înalţă osanale... Ipocrizia, bat-o vina!
Petru Vasile TOMOIAGĂ
