Dorinţa de libertate a fost unul dintre motivele pentru care oamenii au ieşit în stradă şi au protestat, în zilele Revoluţiei Române din 1989. În 20 decembrie 1989, Timişoara a devenit un oraş liber. Libertatea a fost apreciată atunci ca fiind marele câştig al Revoluţiei. Entuziasmul a fost mare în zilele care au urmat, aproape fiecare cetăţean simţindu-se mai liber, descătuşat de un regim opresiv, cu insuportabile limitări. Este interesant ca acum, după 32 de ani, să încercăm un bilanţ al libertăţii atunci câştigate, coroborând şi cu satisfacţiile şi împlinirile determinante. În mod paradoxal, tot libertatea a fost invocată şi la instaurarea acestui hulit regim, prin anii 1945-1950, când unii dintre părinţii şi bunicii noştri – proletari pe-atunci - au fost învăţaţi să se bucure scandând: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!”... În istoria fiecărui popor au existat nenumărate momente de revoltă motivată de dorinţa neatârnării şi/sau de refuz al subjugării sub diverse forme. Astfel, popoarele au devenit dispuse să se sacrifice, să lupte eroic pentru sfânta libertate. În aceste zile de comemorare a eroilor Revoluţiei, ar fi firesc să analizăm modul în care s-au făcut simţite valenţele libertăţii pentru care ei s-au sacrificat, în viaţa noastră. Printre năzuinţele exprimate în Proclamaţia de la Timişoara demn de amintit: libertatea de exprimare, inclusiv prin vot democratic, libertatea pieţei, bursei, circulaţiei. Cu toate criticile aduse clasei politice, este de apreciat faptul că aceste libertăţi şi-au găsit locul cuvenit în legislaţie, începând chiar cu legea fundamentală, Constituţia României adoptată cu 30 de ani în urmă şi revizuită în 2003. Astfel, „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”. (Art.23, al.1); „Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat”. (Art.25, al 1); „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri” (Art. 26, al 2); „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” (art. 30, al.1); „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (Art. 30, al.6); „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţa publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri” (Art. 30, al.7); „Accesul la cultură este garantat”, ... iar „Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită”... „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult”(Art. 33 ); „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă” (Art. 41) „Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate” (art. 45, al.1). România este din 1 ianuarie 2007 membră UE, semnatară a Cartei drepturilor fundamentale a UE, în care, în primul titlu se menţionează că: „Demnitatea umană este inviolabilă. Ea trebuie respectată şi protejată”. În al II-lea titlu numit „Libertăţile”, sunt principii cuprinse şi în Constituţia României. În asemenea context favorabil, privind libertatea, de ce oare nu putem fi mulţumiţi ? Poate că n-ar fi rău să medităm puţin şi la enunţul dat de Albert Camus: „Libertatea nu este nimic altceva decât o ocazie de a fi mai buni.”
Ambrozel - Pe deplin LIBER în a-L iubi pe Dumnezeu, cu bucurie
