De treizeci de ani, la fiecare legislatură, tot alegem între două rele: răul cel mai mic cum ar veni. Şi tot cu răul cel mai mic am ajuns în situaţia dezastruoasă de astăzi, când „răul cel mic” a ajuns mare, adică atât de mare încât ne-a îngropat în sărăcie şi în nevoi, fără vreo speranţă de scăpare. Pe deasupra, de parcă nu ar fi fost destul, de aproape doi ani ne luptăm şi cu pandemia, adicătelea cu moartea. Cu moartea mai aproape de noi ca oricând.
De ce nu am avut noi norocul să putem alege de-a lungul vremii între două bune ori între doi candidaţi buni? De ce? Şi ar fi atât de multe de spus.
Şi ca să ne ancorăm de realitatea imediată, de vreo doi ani, valabil chiar acum, ne ard bolnavii prin spitale, din varii motive. Se fac comisii de anchetă, vin şi raportează pompierii, îşi dau cu părerea oamenii din spitale şi, bineînţeles, nelipsiţii oameni politici. Unii cu funcţii administrative, alţii nu.
Şi de fiecare dată se caută nod în papură la directorul spitalului ori te miri cui, mai rar, ce-i drept, chiar ministrului Sănătăţii. Pe acesta îl găsesc vinovat doar dacă este în dizgraţia celor care tocmai l-au numit ori a deranjat pe cineva mai de sus din eşichierul politic şi este oarecum pe făraş, cum s-ar spune neortodox.
Problema este însă simplă, iar oamenii politici o cunosc foarte bine şi se feresc ca dracul de tămâie să o aducă în discuţie, pentru că se simt cu musca pe căciulă, ca să nu spun clar că s-au autoinculpa. De ce? Pentru că mai toate spitalele din această ţară sunt vechi de 30, 40 de ani sau chiar mai mult, majoritatea dintre ele necesitând înlocuirea de ani buni. De aici şi nosocomialele luate de bolnavi prin spitale, iar mai nou incendiile izbucnite ca din senin. Păi, un spital clădit cu jumătate de secol în urmă era construit pentru cerinţele vremurilor respective, instalaţiile electrice aferente fiind şi ele pentru aceleaşi timpuri. Astăzi, când cei din aceleaşi spitale sunt supuşi unor presiuni greu de imaginat să îngrămădească prin saloane noi paturi, instalaţii de oxigen, instalaţii de ventilaţie etc., cu atât mai mult în pragul iernii, când vrând-nevrând sunt nevoiţi să mai lucreze şi cu mijloace improvizate de încălzire, incendiile sunt inerente. Deci, instalaţii electrice vechi, supuse unor sarcini supradimensionate. Şi pentru asta nu pacienţii care mor arşi de vii sunt de vină, nici doctorii care asistă neputincioşi la aceste tragedii, ci numai şi numai oamenii politici care de peste 30 de ani promit, promit şi doar promit că vor face acele atât de amintite spitale regionale. Pentru spitale şi autostrăzi nu au bani niciodată. Dar găsesc întotdeauna bani pentru propriile salarii, pentru pensiile speciale şi nesimţite, pentru tot felul de aşa-zise „proiecte” în spatele cărora se ascund afaceri oneroase.
Spitalele regionale sunt promisiuni făcute de peste 15 ani de toate partidele care au fost la putere. Fără excepţie. S-au schimbat de atunci 17-18 miniştri ai Sănătăţii şi am rămas tot la stadiul de promisiuni. La fiecare nou dezastru sanitar apare discuţia despre spitalele regionale. Şi fiecare nou ministru de la Sănătate mai promite o dată că se vor face. Printre ultimii, Vlad Voiculescu spunea că până în 2024 vom avea fundaţii la trei spitale regionale în ţară. Cât de generos: vom avea fundaţii, şi astea prin 2024. Doar că şi aceasta nu a fost altceva decât o declaraţie politică, o promisiune pe care am tot auzit-o şi de la cei de dinaintea lui.
Nu s-a făcut nimic în acest sens, cum nimic nu s-a făcut din mai toate promisiunile făcute de clasa politică de la noi.
Acum, când îi văd cum se văicăresc şi, mai ales, cum se perindă prin spitalele care au luat foc, îmi trezesc imaginea, cruntă, a „călăului care-şi vizitează victima”. Deci, câte spitale regionale aţi făcut până în prezent, dragi politicieni? Nu câte veţi face domniile voastre în viitor, că aici nu vă întrece nimeni... Câte aţi făcut până acum, întreb? Şi mai întreb dacă nu vă pasă că mor oameni arşi? Şi, mai ales, cât îi veţi mai lăsa să ardă?


Petru Vasile TOMOIAGĂ