Nu ne mai interesează de pensiile ori de salariile „îngheţate”, intrate în hibernare, cum ar veni vorba, nici de inflaţie, nici de raportul catastrofic leu-euro, nici de şomaj, nici măcar de scumpirile combustibililor şi utilităţilor, nici de preţurile dublate la alimente prin pieţe, nu ne mai interesează de nimic oameni buni, pentru că, acum, ne mâncă-n dos de urşi. Cel mult ne mai interesează de alegerile din USR-PLUS ori din PNL, dar asta aşa, ca să nu lipsească circul, că urşi tot avem... S-a ajuns până la a se face demonstraţii pe bază de urşi. Două sute de persoane au ieşit în stradă cu copii, căţel, purcel, cu jalba-n proţap, că sunt mâncaţi de urşi. Deci, propaganda deşănţată pe mai toate posturile de televiziune împotriva urşilor continuă. Continuă până îşi va atinge scopul: exterminarea urşilor din pădurile noastre.
Să demonstreze că ne sunt tăiate pădurile nu s-a încumetat nimeni pentru că nu este interesant, vedeţi dumneavoastră, că nici „demonstraţiile” acestea nu sunt făcute oricum, oricând şi de oricine. Trebuie programate, direcţionate, subvenţionate etc. Cred că aţi început cu toţii să pricepeţi cum stau lucrurile. Mai nou, nu există zi fără urşi. Au venit, i-au speriat, le-a făcut stricăciuni, de mâncat nu pot spune că i-au mâncat, pentru că, atunci, nu ar mai fi putut fi la demonstraţii împotriva urşilor. Dar despre cum se îngrămădesc unii să-i hrănească, de cum vor să facă alţii poze cu ei nimeni nu spune nimic. Doar urşii sunt de vină. Acum, nici eu nu ţin cu urşii până la capăt, dar de vreme ce le-am distrus habitatul, de vreme ce i-am lăsat fără casă şi dacă ne mai gândim că au şi ei „conducători” de genul alor noştri, nu e de mirare că au ieşit în stradă, că i-au scos în stradă. Că trăim vremuri când, iată, nici ursul nu mai rabdă. Pe de-o parte demonstrează urşii, pe de altă parte demonstrăm noi, în tribune stau cei care aşteaptă, ştiind că timpul este de partea lor, cu puşca la ochi. Pentru ei nu este altceva decât distracţie, iar pentru că nu se mai pot distra altfel, singura alternativă rămâne suprimarea unei vieţi. Mai multor vieţi.
Adjudecarea unui trofeu. În alt fel nu ar mai putea să-şi justifice inferioritatea. Deocamdată, pe loc repaus, cu puşca la picior. Pentru ucigaşii de animale „gonacii” sunt televiziunile, dar şi aserviţii lor, care nu se dezmint, apar ca din întâmplare, acolo şi unde trebuie. La întâlnirea cu animalul. Poate cu animalul din ei!

Petru Vasile TOMOIAGĂ