Trebuie să scriu un articol pentru ziarul „Timişoara”, cel puţin aşa m-am înţeles cu redactorul-prieten Anton Borbely. Omul ştiu că aşteaptă telefonul prin care urmează să anunţ că am comis fapta. Am libertate deplină în privinţa subiectului, nimeni nu-mi impune nici o direcţie, cu atât mai puţin o implicare în „fierbinţelile politicii”. Căci aici trebuie să fac o precizare, ţara noastră nu e chiar atât de mare, i se poate spune şi „ţărişoară”, dar sub raportul frământărilor politice arde, fratele meu, ca o plită. Se doarme cultural cu sforăieli, învăţământul şi sănătatea merg în cârje, economia suflă greu, dar politicul, repet, arde ca o torţă. Evident, despre acest fenomen ar trebui să scriu ceva. Îmi iau un avânt ca un săritor în lungime care ar dori să bată un record. Declanşez startul pentru încercare, paşii sunt buni, energici, dar când ajung la prag pentru a declanşa săritura mă dezumflu ca o cârpă. Nu, categoric nu merge. Mă şterg la ochi, scutur capul ca pentru a mă limpezi şi dintr-odată îmi apar în faţa ochilor „figurile” care gesticulează, ţipă, mormăie, spun ceva pe prima scenă a ţării. Nu mă pot abţine să nu scot acel strigăt disperat care se aude oricât de surde ar fi urechile: „Tony, eu nu mai pot să scriu despre oamenii aceştia. Mi-e ruşine de ruşinea lor”... Chiar aşa, cu oricâtă risipă de imaginaţie, cu un borcan de miere la îndemână, „compunerea” nu merge. Scârţâie a jale creionul, i se rupe vârful, hârtia devine zgrunţuroasă, semn clar că nici ea nu mai suportă. Ce să spun, Doamne, despre Cioloş?... Nu inspiră nimic, nici forţă, nici inventivitate, nu transmite fiori că ar fi un om politic real, un autentic bărbat de stat. A încărunţit de când se tot ocupă de „binele ţării”, parcă a devenit şi mai mic şi mai potrivit pentru a dispărea cu toate ideile lui undeva, după linia orizontului. Îţi vine să spui, privindu-l, aproape cu un aer de rugăminte: „Du-te, Daciane, unde vezi cu ochii şi lasă-ne”... Ar fi la rând Barna. Cu el, pentru mine e şi mai rău. Îmi creează senzaţii proaste. Îl compar cu o vioară cu o singură coardă. Menuhin, Enescu reînviat să fii şi cu un astfel de instrument nu poţi obţine nimic. Sperii copiii cel mult, tulburi găinile când se duc la culcare. Dacă Cioloş e mic, Barna, în schimb, e înalt. Bine, bine, şi la ce-i foloseşte. În realitate la nimic, poate doar incomoda ca spectator, la cinema sau la teatru, punându-l pe cel din spatele lui în situaţia de-a nu vedea clar scena sau ecranul. Un om nepotrivit pentru treburile ţării, mai rar să vezi aşa ceva. Dar, uite, că la noi anomalia se petrece. Un al treilea om politic aflat sub reflectoare ar fi Ludovic. Are în el ceva de potcoavă de cal. E răsuflat, seamănă cu o mâncare de cantimă, e submediocritatea întruchipată. Dar în sărăcia asta de creiere e de preferat celorlalţi doi. Parcă are în el şi puţină umanitate, o vibraţie pentru suferinţă şi nenorocire. Şi e şi artist în timpul liber. Cu acordeonul, cu vocea. Evident, dacă s-ar trezi din morţi Ionel Brătianu şi l-ar vedea la masa de guvernare, sub regimul stuporii l-ar întreba: „Ascultă, ce faci tu aici?”... Tocmai de aceea o să scriu câteva rânduri despre primăvară, despre Sfintele Sărbători de Paşte, când pentru trei zile vom fi mai buni. Aşa suntem şi de Crăciun şi de Ziua Naţională.


Mircea PORA