Ieri am împlinit optzeci de ani. Uitându-mă în oglindă, mi-am zis: Nu e chiar aşa de rău, dar nici foarte bine... dinţi nu mai prea am, pungi sub ochi, dungi pe obraji, pe frunte, ochi aproape fără culoare, urme de păr doar pe părţi... Cum s-ar spune, eu am cam încheiat-o. Dar, ca să zic aşa, pe ansamblu n-a fost chiar atât de rău. Nu sunt un mare credincios, dar Dumnezeu m-a ajutat. Tata m-a putut ţine să fac şcoala, apoi unchiul Aurel, nea Aurică, m-a ajutat cu serviciul. Nu-l mai spun care a fost, dar n-a fost greu. Până la pensie am făcut mereu acelaşi lucru. Trei şefi am avut, toţi cumsecade, cu familii, patru colegi, doi „băieţi” şi două „fete”. Păcat că ele n-au avut noroc cu căsniciile. Prima, Vilma, mai încasa câte-o bătaie, cealaltă, Clara, se plângea că „el”, soţul adică, se ţinea de cărţi şi băutură. Noi, totuşi, construiam socialismul, şi el, cu patimile. La treizeci şi cinci de ani m-am căsătorit, cu Maria, cu care stau şi acum. Ori o faci, ori la loc comanda. Nuntă mică, câţiva invitaţi, un acordeon şi-o broancă, în satul ei. Cu socrii m-am înţeles foarte bine, amândoi lucrau la C.A.P-ul din sat şi au avut în casă tot ce le trebuia. Nu atât de mult încât să hrănească o armată, dar destul ca să le ajungă lor. Soacra, de câte ori mergeam la ei, făcea o mămăligă foarte bună, pe care nevastă-mea n-o reuşea. Era un chichiţ acolo care ei îi scăpa. Cu ajutor de la ei, în primii ani ai lui Ceauşescu, ne-am cumpărat în rate un apartament de trei camere şi ceva mobilă. Etajul cinci, într-un bloc de zece, imediat lângă gară. Am auzit toate trenurile cum vin şi cum pleacă. La început am avut doar radio, dar băiatul nostru, ceva inginer, nu ştiu chiar precis, pe lângă Constanţa, când am făcut şaizeci şi cinci de ani mi-a adus un televizor mare, color. După ce l-a montat mi-a spus mie şi mamei lui: „Să aveţi şi voi de acum înainte la ce vă uita. Lumea-i mare şi frumoasă, măcar aşa să vedeţi ceva”... Apoi de uitat împreună cu nevasta ne-am uitat o vreme. Oraşe mari, case până la nori, America, Japonia, animale prin junglă, negri, indieni, chinezi. Prima care a capitulat a fost muierea. Ea s-a întors la serialele ei turceşti, cu multă dragoste, gelozie, bătăi la colţul străzii. Eu, în schimb, în ceasurile libere m-am lăsat pradă amintirilor. N-am avut, ca să zic aşa, aventuri la viaţă, dar am stat „aproape” un an cu o bucătăreasă de la unitate care era şi soţia maiorului, responsabilul politic. Când el era plecat la instruiri sau să fie în plutonul ce-l primea pe Ceauşescu, căci era înalt, arătos, eu dormeam în patul lui, cu Florica alături. Asta de nu ştiu câte ori şi mulţumesc şi acum lui Dumnezeu că nu ne-a prins. Anula tov. Secretar general o vizită şi gata eram. Îmi mai amintesc şi acum de ziua de 23 august, când prin faţa tribunei defilam. Uneori, era şi maiorul meu acolo. Steagurile, portretele sus, muzica, pasul în cadenţă, îi spun şi acum oricui că era un moment frumos. Apoi, după-masa, la bere şi mici. Cu soţia şi cu cine se mai nimerea, o halbă, două halbe, poate chiar trei şi micii pe o tavă, parcă-i văd rumeniţi şi acum. Dar toate s-au terminat, tovarăşul Ceauşescu s-a dus şi el şi a început ceva ce nu mai înţeleg. La noi, pe vremuri, era un şef, acum văd că-s o grămadă, vor reforme dar de făcut nu le fac, la tv vorbesc nu ştiu câţi deodată, e un amestec de partide, nu se mai înţelege stânga cu dreapta. Dar eu şi cu soţia trecem şi prin astea. Suntem căliţi. Avem prăvăliile noastre, piaţa noastră, cheltuim cât avem, nu mai mult, nu mai mergem chiar nici unde, nici la o rugă, de opt martie îi cumpăr ei un buchet de flori şi bem o cafea. Un cunoscut mai tânăr ne-a spus odată că suntem doi bătrâni „incolori”, că aşa trebuie să fi fost toată viaţa. Conform cântecului „Unde-l pui, acolo şede / Nici n-aude, nici nu vede”... Ce să spun, poate chiar aşa o fi fost...

Mircea PORA