Înăbușită de focul spitalelor care ard, pe ici pe colo, între două sinucideri televizate, păzite cu strășnicie de milițieni ce se joacă de-a polițiștii americani, România își comemorează deținuții politic anticomuniști.
De fapt, e mult spus…
I-a uitat demult.
După ce în 1989 o gașcă de copii nebuni a spălat cu sânge Piața Victoriei, lăsându-se călcați de tancuri, în numele unei libertăți prea mult visate, azi, urmașii securiștilor care băteau în lung și în lat Timișoara, cu arma la vedere, dănțuiesc veseli pe ruinele unei istorii.
Și nu e doar vina lor.
Ne-am lăsat călcați în picioare pentru o brânză topită și o sticlă de cola.
Ne-am lăsat jefuiți doar pentru a fura puțin și noi, pe lângă ei.
Mica ciupeală, visul românului întreprinzător la început de mileniu, a devenit politică de stat.
Ne-am lăsat îndobitociți de cărți ce ne învață să fim fericiți și tâmpiți și am aruncat la gunoi cărțile de istorie.
Ne-am aruncat creionul și am luat calculatorul ca să aflăm cât face 2+2, căci de creier nu mai avem nevoie.
Ne-am umplut țara cu gunoaie pentru că nu mai e demn să îți cureți strada și casa, așteptând ca băieți isteți să încheie contracte de miliarde cu un stat impotent, pentru a veni să ne curețe cojile de semințe din bătătură.
Ne-am trimis femeile la produs pentru că, nu-i așa, româncele sunt cele mai frumoase femei din lume. Nu trebuie să știe carte, ce Dumnezeu…
Ne trimitem copiii la cerșit, că doar de aia au venit pe lume. Și, nu-i așa?, eu te-am făcut, eu te omor.
Ne închidem bătrânii în azile insalubre, ce colcăie de șobolani, și așteptăm să moară naibii mai repede ca să le luăm bruma de avere.
Ne sinucidem cultural, între două reclame la supozitoare și tampoane, pentru că, ce, Doamne iartă-mă, să faci cu educația? Digitalizarea e cheia succesului, viitorul omenirii, calea, adevărul și viața.
Au murit ca fraierii în închisori, luptând pentru un popor care azi râde tâmp la emisiuni de imbecilizare în masă și aplaudă frenetic la câte o paradă colorată, bucuros că primește o bomboană pe băț.
Au stat ca proștii în munți, așteptând salvatori imaginari, care azi ne vând pe miliarde arme ieșite din uz, bune pentru a te juca pe câmp cu ele, în timp ce copiii mor înecați în private turcești din fundul curții unei școli în care nici cretă nu este.
S-au împărtășit cu fecale și au au băut în loc de vin de împărtășanie urină, au fost torturați și umiliți, închiși în hrube umede și reci pentru ca noi azi să înfulecăm fericiți carnea din plastic, în timp ce țăranii mor de foame în satele rămase în anii 1800.
Gașca veselă a urmașilor torționarilor ne va pune definitiv piciorul pe grumaz, încheind un ciclu istoric început în 1945; desigur, în aplauzele imberbilor care nu au citit în viața lor o carte, dar ne dau sfaturi cum să mâncăm frunze de dud, precum omizile păroase, pentru a trăi imbecili, dar fericiți, 100 de ani.
Au murit degeaba, în numele unei tâmpenii care se cheamă iubire de țară.
De ce naiba să mori ca prostul pentru o palmă de pământ?
Pentru că aici te-ai născut.
Pentru că în pământul ăsta dorm cei cărora le datorezi mizerabila ta existență.
Pentru că și înaintea lor au murit generații desculțe și flămânde pentru ca tu să poți urla pe străzi că urăști nația asta, din care și tu faci parte. Și pe care și tu ai adus-o aici, jos, în groapa istoriei.
Uite, de aia.

Adriana STOICESCU
Notă: titlul articolului aparține redacției