„Ah, Doamne, dar mi-e tot mai frig, la spate şi la picioare”... Auzisem vorbele astea chiar aşa, în această ordine, dar unde, când?... După atâta vreme memoria îmi vine în ajutor. Într-o anumită „epocă”, mai ales spre sfârşitul ei, frigul îţi intra-n oase, te înţepenea, participant fiind, să zicem, la cozile pentru alimente. Se ridică din nou întrebarea, pentru care alimente? Vine şi răspunsul, pentru aproape toate, în orice caz pentru cele de bază. Echipamentele de luptă împotriva frigului erau felurite. Vorbim de iernile acelea destul de lungi şi de aspre. Un citat ne-ar scoate din încurcătură... „Trei, patru, poate douăzeci de femei mai în vârstă, mici de statură, apropiate de ruralitate, purtau sub rochiile de stofă pantaloni de trening, introduşi aceştia în anumite situaţii în cizme sau într-o altă variantă legaţi în partea de jos circular cu sfori pentru a face, de data aceasta, o priză mai bună cu bocancii sau şoşonii ce-i aveau în picioare. Pe cap, aceste luptătoare feminine pentru hrană aveau căciuli de blană româneşti, căciuli cu clape, ruseşti, fesuri fortificate cu cârpe, glugi asociate cu fulare, pungi de plastic. Peste mijloc se încingeau nu arareori cu brâuri, curele, sfori. Nu lipseau, fireşte, mănuşile, prioritar cu un deget, şi nici sticluţele cu întăritoare - apă, ceai, lapte -, căci statul la cozi nu era o chestiune doar de o oră sau două. Femeile, mai ales pentru a rezista luptelor cât mai mult timp, îşi mai aduceau de acasă şi câte un scaun, prevenindu-se astfel, până la o limită, stările de epuizare fizică sau leşin. Bărbaţii, la rândul lor, mai cu seamă vârstnici, arătau de parcă în urmă cu o zi se întorseseră dintr-un lung prizonierat rusesc. Pe ei curgeau, asemeni unor umbre umede, nişte paltoane vechi care se prelungeau până jos, foarte aproape de bocancii ce mai luaseră în piept cine ştie câte ierni. Uneori, peste paltoane, la minus zece grade, mai apăreau şi scurte, evident pentru protecţia spatelui, pentru evitarea reaprinderii unor reumatisme latente. Pe cap bărbaţii purtau căciuli, fesuri şi căciuli, bascuri şi fesuri, geci de felurite vechimi şi grosimi. Concluziv, grupări demne de penelurile lui Bosch, Goya, Dali sau simboluri ale istoriei noastre care s-a scurs prin secole cu paşi mărunţi, dornici de a trece neobservaţi”... O altă porţie de frig putea fi încasată, încasată repetat, în cadrul îngrămădelilor prilejuite de obţinerea formularelor „mici”, pentru cei ce voiau să părăsească ţara, altfel un drept trecut în constituţie. Într-o curte, la un ghişeu minuscul, acestea se distribuiau după orarul şi ordinea aleasă de „amabilii ofiţeri paşaportari”. Voiai să pleci din fericirea socialistă, trebuia să înduri... De frigul patriei nu scăpai nici în trenuri. Iarna se călătorea aproape exclusiv cu paltoanele pe umeri. Conductorul ruşinat controla biletele şi nu putea da explicaţii pentru ger. Se furişa din vagon în vagon şi ore întregi nu-l mai vedeai. Nici prin geamuri nu puteai zări multe lucruri în afară, căci în bună parte erau acoperite cu un strat de gheaţă. Acelaşi frig şi în sălile de aşteptare şi în cele de spectacol. Dar prin apartamentele de blocuri cum era? Frig, dragi tovarăşi, frig. Stăteam cu haine pe noi, dădeam drumul la aragaz, atingeam caloriferul, trăgeam zadarnice înjurături. Deşi o ţară de zonă temperată, România devenise un teritoriu al frigului. Apropierea iernii producea emoţii negative, iar iernile, ca atare, înspăimântau. Cerul acela sur din care cădea zăpada, totul ţeapăn de frig în preajmă, nici o speranţă de schimbare, totul, încă odată, ambalat în prezenţa şi ea parcă fără sfârşit a Secretarului General. Timpul trece, mai vindecă din dureri, suferinţe, dar e bine să nu uităm nici o secvenţă din ce a fost. Vorba lui neica Zaharia, „Să nu uiţi, Darie”... Cum e în România acum, la peste treizeci de ani de la dispariţia brutală a Secretarului General? Eu zic că e tot frig, dar nu unul cauzat de calorifere, care, în genere, nu mai sunt reci, ci de „calitatea” celor care guvernează ţara. Un frig sufletesc, o pustietate. Înşelăciunea, incompetenţa, feluritele imposturi, „talentul” de a produce haos în orice şi oriunde, apariţia unor figuri rudimentare cu pretenţii de lideri, toate puse cap la cap seamănă cu nişte comprese reci puse pe spinarea celor mai mulţi dintre noi. Un frig interior, despre acesta e vorba. El nu te mai duce cu gândul neapărat la ninsori şi calorifere reci, ci cu mult mai mult la ce guvern o să vină sau ce va mai face guvernul actual. E prea multă mâhnire, prea multe rateuri, prea mulţi paşi făcuţi „în gol”. Ce e bun e bun, dar încă prea puţin!

Mircea PORA