În cei peste treizeci de ani de stat la catedră am avut trei posturi fixe, Ohaba-Română, Bulgăruş, Șc.gen. 15 Timişoara şi vreo câteva de suplinire, cu durata de un an până la trei. Acestea din urmă au fost exclusiv licee, începând cu cel de Arte Plastice şi isprăvind cu Liceul de Chimie. Pe traseu „intermediar” au mai fost liceele „Coandă” şi cel Sportiv. Evident, din Timişoara. Am avut, prin urmare, elevi mulţi şi de cele mai variate condiţii. Am predat şi în socialismul multilateral-dezvoltat prezidat de „Secretarul General”, şi în prima parte a actualului haos sălbatico-capitalist. Deci am cunoscut pe propria-mi piele operaţiunea „Sus Portretul”, „jos portretul”. Disciplina pe care am predat-o era una „sensibilă”, mai exact istoria. Câte nu intrau aici şi, mai ales, câţi nu se pricepeau în domeniu! Istoria în viziunea tovarăşului Ceauşescu, care sunt sigur că n-o ştia, devenise un fel de rampă de lansare a „ideilor”, „conceptelor” ce urmau să desăvârşească socialismul şi să purceadă apoi la construirea comunismului la noi şi aiurea. Noi, profesorii de istorie, aveam nobila misiune de-a fi nişte trâmbiţe ale acestor imperative sau, dacă vreţi, ambiţii demente. Ne stăteau la dispoziţie pentru îndeplinirea misiunii maldăre de „documente”, altfel zis, tot felul de cuvântări, plenare ale „Tovarăşului”, cabinete de istorie, pline de portrete şi gândiri scrise tot ale „Tovarăşului”. Sincer să fiu, era ceva de-a dreptul sufocant. Istorie universală se făcea mai puţin, cât priveşte „Istoria României”, ea era redusă în bună parte la clasa muncitoare şi la strălucitul ei conducător. Perioada regalităţii era exclusă, numele politicienilor noştri de anvergură pe intervalul de timp aproximativ 1870-1940 nu se rostea, de închisorile comuniste imediat următoare războiului nici nu putea fi vorba. Câte minciuni, ce ocean de falsuri! Chiar şi Stalin, până la dispariţia fizică, martie 1953, fusese prezentat drept cel mai mare prieten al copiilor! Stalin, pe plan mondial, servitorul său Dej, pe plan românesc. Repet, se minţea năprasnic în istorie, existau toate premisele ca elevii, limitaţi la o astfel de pregătire, să se îndrepte spre statutul de roboţi, perfect manipulabili. În ce mă priveşte, o astfel de „tocană” n-am putut să o ofer integral elevilor. Am remodelat cu anumite riscuri materialul de predare. Numele tov. Ceauşescu l-am rostit cât se poate de rar, din „înţelepciunile” lui n-am citat decât în cazul asistenţelor la ore ale unor inspectori semidocţi şi periculoşi, am redus mult din rolul progresist al clasei muncitoare pe care noi, românii, cu industria noastră nici n-o prea aveam, am trimis pe cât am putut la „clasa a II-a” Partidul Comunist cu tot rolul său „revoluţionar”. În schimb, cu măsură dar şi cu tenacitate, am umplut „golurile”, „falsurile” din manuale cu conţinut adevărat. Eu multă pedagogie n-am citit, era şi greu, texte indigeste, de beton, dar din instinct, şi aici e toată pedagogia, m-am apropiat de sufletul copiilor. Aproape toţi au simţit asta. Prinşi oarecum de mână, am traversat împreună zonele noroioase, pâcloase ale acelor timpuri. Am fost un profesor iertător, înţelegător, acordând întotdeauna şi a doua şansă, am apreciat răspunsul inteligent, cu o notă de umor, respectându-i pe cei ordonaţi, meticuloşi, care aveau întotdeauna ce le trebuia la ei. Am râs mult cu aceşti copii, cu băieţii din clasele mari am jucat fotbal „pe bune”, am fost atent cu premianţii, nu am forţat „nota” cu cei mai puţin înzestraţi. E adevărat, aveam reacţii ferme în faţa obrăzniciei tâmpe şi a prostiei agresive. N-am avut prea multe cazuri de acest fel. Ce vor fi făcând foştii mei elevi acum? Ce să facă, sunt în miezul vieţii, cu familii, cu copii, cu bucurii şi tristeţi. Cu mulţi dintre ei sunt în legătură pe FB. Nu vieţuiesc toţi aici în această ţară, care s-a priceput prin guvernări inadecvate să-şi alunge oamenii. Dar „suntem”, şi dincolo de cuvinte, mesaje, se simt încă firele de legătură născute în urmă cu patruzeci, cincizeci de ani.


Mircea PORA