„Să nu te temi”, se desprinde aproape tunător un îndemn din Cartea cea mai mare a lumii. Vorbele acestea te îmbărbătează, pe oriunde te-ai duce, paşii sunt mai hotărâţi, mai neşovăitori. Dar, totuşi, tu eşti un biet om, în echilibrul tău ai nevoie de suportul unor cuvinte care să-ţi alunge şovăirea, dar acestea îşi pierd mult din forţă dacă realitatea în care trăieşti e nesigură, alunecoasă, generatoare de „surprize” nu tocmai plăcute. Să devin mai precis, eu trăiesc în România şi, fără a fi un om fricos, mă tem, totuşi, de multe lucruri „în rău” care mi s-ar putea întâmpla. Şi nu doar mie. Să fiu acum şi mai precis, nu peisajul românesc îmi poate face rău, ci exclusiv oamenii, rânduielile lor, stilul de a conduce al celor ajunşi aproape prin magie „sus”, priceperea, competenţa acestora, conştiinciozitatea în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin. Prin toate acestea, traiul în România devine periculos. Ne izbim aici de „realităţi” care n-ar trebui să existe, cel puţin într-o asemenea proporţie. Nu mi-a fost dat să aud până acum că cineva refuză un post bănos, de prestigiu, doar pentru faptul că sub raportul cunoştinţelor e depăşit de cerinţele acelui post. Îl acceptă pe formula „fie ce-o fi” sau „are grijă cineva sau Dumnezeu s-o scoatem la capăt”. S-a constatat, asta mai ales după ce un nedorit „eveniment” se petrece, ce doză de superficialitate există în exercitarea obligaţiilor de serviciu. Nu se verifică deloc, sau doar aşa ca o adiere, starea unor dispozitive, instalaţii, alimentări cu ceva vital, a unor reţele de tuburi, de canale, a căror proastă funcţionare ar putea duce şi uneori chiar duce la dezastre. Banii să vină, în rest ce contează?! Nu există, pe urmă, şi asta e tragic, oportunitatea tragerii la răspundere a celui, a celor, care sunt instalaţi în fotolii de comandă. Chiar regula, obligativitatea tragerii la răspundere! Dacă au posibilitatea, ei, aceştia, dată de funcţii sau de o solidaritate de „înalte funcţii”, judecător, prefect, senator, şef poliţie, să respingă direct vinovăţii care sar în ochi, o fac cu toată puterea obrăzniciei, a tupeului de neam prost, dacă se ajunge pentru clarificări la „anchete”, atunci avem spre lectură pagini dintre cele mai bune scrise de Kafka. Operaţiunea e lungă, laborioasă, trebuie pornit de la Adam şi Eva, evident cu amânări, cu deviaţii de la cursul firesc, cu infinite audieri, apar, cum să nu apară?, inevitabilele „mărturii bombă”, „răsturnări de situaţii”, pe măsură ce timpul trece totul se înceţoşează, vorba lui Bacovia, „moină, apă glod”, astfel încât nimic să nu mai fie clar, ci cât mai vag, mai imprecis cu putinţă. De regulă, nu se găsesc vinovaţii reali, deşi ei sunt acolo, vizibili ca şi munţii. Securea poate să taie doar gâtul vreunui personaj mărunt, mult mai puţin vinovat de „situaţie”. Pe ansamblu, funcţionează protecţiile, cârdăşiile de diverse tipuri, amantlâcurile, popor pasional, ce vrei?, frăţietatea întru furt. Toate acestea şi multe altele încă nu sunt doar tarele perioadei post-ceauşiste, ci tarele noastre, ca naţie. Prin învârteli, compromisuri, şmecherii, minciuni, tiranii când s-a putut, ne-am făcut istoria. Excepţie de la acest regim toxic au făcut doar un număr mic de decenii. Dar prea puţin pentru a înlătura tonele de noroi de pe drum. Păcat de oamenii cu adevărat mari pe care i-am avut! Ţi-e frică aproape să te mai urci într-un tren, să circuli pe „şosele”, pe trasee publice, ţi-e teamă de bădărănie, agresivitate, violenţă. Ţi-e teamă, mai ales, de spitale. Neglijenţa, superficialitatea, abuzul, nepriceperea, intrarea peste rând, carambolul, incendiul, inundaţia sunt permanent alături de noi. Prin acestea, şi măsurile corecte care nu se iau, România, cu toate frumuseţile ei, e o ţară periculoasă, în bună parte scăpată de sub control. Versul din Glossă a lui Eminescu parcă arde... „Te-or întrece nătărăii/ De ai fi cu stea în frunte”. Iar incidentele de la Giuleşti, Piatra Neamţ, recent, „Matei Balş”, Bucureşti, nu sunt decât exemplificări ale stărilor de lucruri menţionate mai înainte.
Mă întreb, oare dialoguri dintre acestea vor mai fi?
- Să trăiţi, domnu senator, văd că v-aţi schimbat maşina.
- Da, mă, trebuia...
Sau...
- O, domnu deputat, aţi fost departe astă vară.
- Da, mă, am fost, muncesc mult, ce vrei...
- Şi eu cu familia am fost la socrii, la Plugova. La o mămăligă ne-am gândit la dumneavoastră... e departe acuma, domnu’ deputat, cu doamna şi poate şi cu aia mică de-a fost la televizor... etc., etc...

Mircea PORA