Fără să-i vezi chipul, ci doar mâinile scotocind printr-un portmoneu, după banii de plată pentru produsele, nu multe, cumpărate, îţi dai seama că ai de-a face cu un pensionar. Unul de rând, nu „special”. Dibuie bancnotele, verifică să nu fie cumva lipite una de alta, sunt din plastic, se întâmplă, caută apoi cu meticulozitate, răbdare, după mărunţiş, până la urmă îl găseşte, îl potriveşte să fie exact atât cât e cerinţa după care, în sfîrşit, întinde totul persoanei de după tejghea. N-a cumpărat mare lucru, deşi timpul de alegere n-a fost chiar scurt. Nelipsita tobă, câteva felii, fireşte, pe urmă un borcan de mazăre, doi pătrunjei şi trei morcovi, o pâine şi, era să uit, câteva felii de parizer. Fără ăsta chiar că nu se poate. Toată „cumpărătura” se desfăşoară cu mişcări încete, încât dacă ai în faţă două sau trei asemenea exemplare poţi pierde acolo spre jumătate de oră. Indiferent că vorbim de bărbaţi sau femei, nivelul hainelor e acelaşi. Nimic nou, luat recent din prăvălie, ci doar piese vestimentare lustruite, trecute ani şi ani de zile prin ploi, zăpezi, călduri. Dacă e vorba de bărbaţi, lipseşte părul de pe cap sau e bine rărit, dacă e vorba de femei, nu arareori, o pălărie maschează o coafură elementară, departe de orice artificiu modern. În tramvaie se urcă greu, scările le coboară cu o enormă prudenţă, căci Doamne-fereşte de vreo căzătură. Prin spitale e plin de ei, câte cinci, zece, chiar mai mulţi, în faţa uşii fiecărui cabinet medical. Stau la rând şi aşteaptă, cât de bine pot să facă lucrul ăsta!, să le vină rândul la consult. Se bucură, zâmbesc, când asistentele cu voci metalice, impersonale, îi anunţă să poftească în cabinet. Călătoresc puţin, căci mai ales din pricina sănătăţii se tem de drumurile mai lungi. Ş-apoi, nici nu mai au la cine să prea meargă. Familia Ionică nu mai există, doamna Georgescu a paralizat, Scărlăteştii nu mai primesc şi nu mai fac vizite. Ar mai fi staţiunile, în special, pentru tratament. Techirghiolul ar fi pentru împachetări cu nămol, dar e foarte departe, Băile Herculane, pentru binefacerile sulfului, dar se spune că serviciile sunt proaste, Olăneşti, Călimăneşti, pur şi simplu pentru ape de băut, dar şi acolo ar fi probleme cu cazările, cu drumul. Cei mai mulţi se resemnează şi se mulţumesc să stea acasă. Repet, aceştia sunt pensionarii de rând, nu „specialii”, care pot să cheltuie mai mult, infinit mai mult, sunt mai viguroşi, căci sănătatea pentru obţinerea „meritelor” nu le-a fost grav afectată, sunt chiar mai „cultivaţi” căci unii, şi înainte de ’89, au mai păşit „în afară”, sunt, cum să zic, mulţi dintre ei foşti odată demnitari comunişti sau fii de-ai acestora. Toate merite! Mai intră aici, la categoria „superioară”, gradaţi militari care ne-au apărat decenii întregi, nu prea văd de cine, de asemenea mulţi magistraţi care au mânuit „dreptatea” şi în „Epoca de Aur”, plus ceva mari securişti. Tot la „speciali”, ca să lărgim lista, pe nemerit, ar mai fi foști parlamentari, foşti guvernanţi, foşti diplomaţi, aceştia la grămadă după ‘89, care în aşa fel şi-au făcut datoria încât au plasat România exact pe ultimul loc în ierarhia ţărilor europene. Mă întreabă un şugubăţ care a fost înainte de ‘89 viaţa actualilor pensionari de rând, funcţionari, profesori, muncitori în trei schimburi, ţărani de prin C.A.P-uri. Evident, una fără orizont, satisfacţii. Au dus pe umerii lor, mai relaxându-se riscant cu glume, delirurile de grandoare ale lui Ceauşescu, au participat, prin obligaţie, la defilări tot pentru Ceauşescu, la munci patriotice, la îndeplinirea cincinalului în patru ani şi jumătate. Au stat în frig la locurile de muncă şi în case, s-au înjurat şi împins pe la felurite cozi pentru alimente, au rămas blocaţi prin lifturi prin întreruperea curentului electric, au fost fericiţi... Da, chiar, când au fost fericiţi?... Răspunsul e niciodată...
Cifrele pensiilor nu le am, dar ştiu că ele sunt cuprinse între şase, şapte sute lei şi peste douăzeci mii lei. Faină ţară, ce să zic! Plus de asta, statul vrea să scape de toţi vârstnicii. Au fost, nu-şi mai au rostul acum.

Mircea PORA