Am înţeles, nepermis de târziu, că pentru a împiedica partidele politice să o ia pe arătură şi să se abată grav de la îndatoririle fundamentale faţă de naţiunea română trebuie să stabilim o serie de obligaţii în faţa cărora acestea să nu mişte în front. Dar şi că, pentru a le ţine în frâu şi a le dezbăra de această meteahnă, trebuie să forţăm, folosind toate căile legale de care dispunem, încât să înscriem principalele obligaţii în Legea Partidelor Politice, dar şi în Constituţia României. În mod cert, o asemenea iniţiativă nu va fi nici pe placul liderilor, nici al parlamentarilor şi nici al celorlalte categorii de membri, întrucât aceste obligaţii le vor tăia aripioarele la toţi. În această situaţie, se vor împotrivi prin orice mijloace şi se vor agăţa de orice amănunt numai să evite ghilotina ce li se pregăteşte.

22. Descentralizarea administrativ-financiară

Punctul central al reformei administraţiei publice trebuie să îl constituie descentralizarea. În conformitate cu Legea cadru nr. 195/2006 aceasta este definită ca fiind transferul de competenţă administrativă şi financiară dinspre administraţia centrală înspre cea judeţeană şi locală. Care conferă autorităţilor locale drepturi şi obligaţii care să le permită să rezolve problemele imediate ale comunităţilor: alimentare cu apă, canal, deşeuri, învăţământ, cultură, asistenţă socială, turism etc.
Dar fiecăruia dintre aceste transferuri trebuie să i se asigure suportul financiar necesar susţinerii sale, din bugetele proprii şi din bugetul naţional. Prin descentralizare, municipiul capitală de judeţ, precum şi judeţul respectiv nu vor mai trimite integral veniturile încasate din taxe şi impozite la Ministerul Finanţelor pentru bugetul de stat. Respectivele administraţii vor reţine 60-55% (aşa cum se întâmplă în Occident) şi vor trimite, la Bucureşti, doar diferenţa de 30-35% pentru bugetul naţional.
În momentul de faţă, există judeţe mai puternice: Bucureşti, Timiş, Cluj, Iaşi, Prahova, Constanţa, Bihor, care încasează venituri mai mari. Dar şi judeţe în care veniturile încasate sunt de trei sau chiar de mai multe ori mai mici decât în cele din prima categorie: Brăila, Tulcea, Covasna, Călăraş, Sălaj, Mehedinţi, Teleorman. Aceste diferenţe provin şi din modul în care sunt gospodărite, dar - trebuie să recunoaştem – pot fi şi rodul unor factori obiectivi: relief, nivelul de interes pentru investitori, resursele naturale, hărnicia locuitorilor etc. Pentru reducerea acestor diferenţe este nevoie de mecanisme de echilibrare financiară foarte corect definite.
Dar, în esenţă, descentralizarea trebuie să aducă, simultan, şi reducerea birocraţiei şi a cheltuielilor uriaşe pe care aceasta, implicit, o susţine. Care se va putea realiza doar prin restructurarea domeniului bugetar şi, în special, a administraţiei publice. Dacă privim în urmă, de la apariţia Legii cadru a descentralizării au trecut 14 ani, iar descentralizarea în România a rămas tot la stadiul de concept.

23. Restructurarea domeniului bugetar

Ca să crească numărul de votanţi, dar şi să îi fidelizeze, PSD a mărit, aberant, pensiile şi salariile din sectorul bugetar. Mişcarea poate fi considerată una diabolică, dar nu pentru că a reuşit acest lucru, ci pentru modul în care a făcut-o. Cât a fost la guvernare, PSD nu a fost în stare să precizeze sursele care să le permită aceste creşteri fantastice. Şi, ca urmare, a plătit toate creşterile programate la termene, cu sume foarte mari, împrumutate la dobânzi neobişnuit de mari din cauza lipsei majore de credibilitate de care se bucură. Dar PSD a simţit că va pierde guvernarea pe ultima parte a mandatului şi de aceea creşterea cu 40% a pensiilor a fost stabilită tocmai la 1 septembrie 2020. Oalele sparte de bolovanul majorării pensiilor şi a salariilor bugetarilor şi tot haosul aferent au fost lăsate, spre a fi gestionate, în sarcina noului guvern.
În lipsa unui studiu de impact, efectul acestor majorări a fost şi este, în continuare, unul devastator asupra perspectivelor de dezvoltare ale României. În primul rând, s-a produs o accelerare a inflaţiei datorită creşterii masei monetare de pe piaţă, nesusţinută decât de creşterea consumului şi având consecinţe asupra creşterii preţurilor şi a credibilităţii României. În al doilea rând, s-a produs o îndatorare majoră pentru a asigura resursele financiare ale majorării salariilor bugetarilor, a creşterii alocaţiilor şi a pensiilor cu 14% şi a cheltuielilor provocate de pandemie, în condiţiile unui grad de colectare sub cel prognozat. Dar şi o reducere a cheltuielilor pentru dezvoltare, asumate prin bugetul de stat, astfel încât s-a reuşit perturbarea unei dezvoltări durabile. În plus, s-a creat o migrare către sectorul bugetar, dar şi un dezechilibru faţă de cel privat, care trebuie să asigure aceste majorări. Scandalos este că majorările au fost făcute fără a se cere, în contrapartidă, nici indicatori de eficienţă şi nici măcar creşterea calităţii serviciilor prestate, ceea ce a accentuat sentimentul de frustrare a celorlalte categorii sociale.
Cea mai periculoasă, însă, dintre aceste consecinţe este tocmai dezechilibrul creat, prin mărirea salariilor, între sectorul bugetar beneficiar şi sectorul privat. Economia reală este incapabilă de a susţine, în momentul de faţă, un asemenea efort financiar disproporţionat. Chestiunea a devenit extrem de delicată, din tocmai acest motiv, şi de aceea ar trebui stabilit un raport judicios între salariile din sectorul de stat şi cele din sectorul privat. Dar stabilirea unui raport este, practic, imposibilă, deoarece mărirea salariilor la firmele private nu se poate produce decât prin creşterea productivităţii muncii şi a cifrei de afaceri. Iar mai multe produse în unitatea de timp nu se pot obţine decât prin policalificarea angajaţilor, o mai bună organizare la locul de muncă ori prin introducerea robotizării, când numărul angajaţilor ar trebui să scadă.
Pe lângă creşterea productivităţii muncii, în capitalism funcţionează alte două reguli de bază: maximizarea profitului şi raportul dintre cerere şi ofertă. Iar în aceste condiţii devine limpede că unele firme private vor putea creşte salariile angajaţilor, iar altele nu vor reuşi, indiferent de eforturi.

24. Reducerea şi profesionalizarea personalului din administraţie

Cât priveşte administraţia publică, considerăm că, după 30 de ani de brambureală şi amatorism, este nevoie de o schimbare din temelii a acestui concept şi de profesionalizarea acestui atât de important domeniu. Din acest motiv şi pentru a nu mai bate câmpii alţi 20 sau 30 de ani, apreciem că trebuie să preluăm modelul german în administraţia publică, care şi-a demonstrat seriozitatea şi eficienţa de peste 200 de ani.
În administraţia germană, la o populaţie de 80 milioane locuitori, există 1,5 milioane funcţionari pe viaţă şi alte 5 milioane funcţionari obişnuiţi. Primii asigură stabilitatea şi eficienţa funcţionării statului german şi au organizare de tip militar, cu grade, pe două clase (A şi B), cu răspundere foarte exactă şi cu salariu pe viaţă. În timp ce funcţionarii obişnuiţi sunt civili, au şi ei obligaţii de serviciu foarte clare, însă vor fi pensionaţi. De aplaudat este că, la orice schimbare a guvernării, din clasa B, a generalilor, nu vor fi înlocuiţi decât funcţionarii la vârf, secretarii de stat, miniştrii şi, evident, cancelarul.
Acesta este modelul şi, totodată, cheia performanţei administraţiei germane, care asigură stabilitatea ţării şi care – preluat – ar putea relansa şi repune România pe harta dorită a normalităţii. Sigur că acest model ar trebui aplicat chiar în secunda doi. Cea mai bună soluţie, însă, ar fi ca el să fie aplicat simultan sau imediat după ce regionalizarea României ar deveni realitate şi ar aduce cu ea o redimensionare/restructurare a aparatului administrativ.
Dar întrucât, la noi, acest lucru nu se va putea întâmpla mai devreme de doi-trei ani, va trebui ca partidul / partidele ce vor/va guverna România, din 2021, să realizeze o restructurare a administraţiei publice. În termen de maximum un an de la alegerile parlamentare, după evaluarea „la sânge” a volumului total şi individual de muncă, se va reduce numărul angajaţilor, prin examene de competenţă, până la minimul ce poate asigura servicii de calitate şi înlocuirea celor plecaţi în concediu. Şi asta după ce se va informatiza tot ceea ce este posibil în acest domeniu.

25. Reducerea numărului de unităţi administrative

Există, în momentul de faţă, 2.861 de comune la nivel de ţară şi 320 oraşe până la 10.000 de locuitori şi nu am avea nicio obiecţiune dacă acestea s-ar putea susţine financiar din venituri proprii. Din nefericire, peste jumătate din ele nu reuşesc acest lucru şi, din acest motiv, rămân la mila bugetului naţional. În aceste condiţii, devine imperios necesar să renunţăm la dorinţe fără justificare reală şi viabilă, dar şi la orgoliile locale, alimentate de fel de fel de grupări din jurul unor familii dominante sau personaje care vor, cu orice preţ, să ajungă primari, să preia frâiele respectivelor comunităţi doar pentru a se îmbogăţi alături de cei care îi susţin. Până la punerea în operă a regionalizării, un pas important în susţinerea acestei idei îl va reprezenta reducerea personalului din administraţie.

26. Regionalizarea României

Regionalizarea este un proces prin excelenţă economic, prin care statul transferă regiunii competenţele sale. Se are în vedere revenirea la împărţirea în Regiuni istorice (atâtea câte au fost, ori plus-minus una maxim două). Regionalizarea are ca obiectiv principal reducerea masivă a cheltuielilor cu personalul administrativ. Aceasta se va produce prin reducerea numărului de prefecţi şi subprefecţi, de preşedinţi şi vicepreşedinţi de Consilii judeţene, de primari şi de consilieri şi al angajaţilor din aceste instituţii, dar şi prin reducerea schemelor de personal din instituţiile deconcentrate. Pentru funcţionarea regiunilor se vor înfiinţa organisme specifice de conducere şi se vor găsi mecanismele şi posturile cele mai potrivite pentru o funcţionare eficientă a noului aparat administrativ, care să asigure rezolvarea, în timpul cel mai scurt, a problemelor cetăţenilor.
Regionalizarea mai vizează informatizarea, marile proiecte de infrastructură (autostrăzi, căi ferate, mediu, hidroamenajări) şi atragerea mai rapidă a fondurilor europene. Dar şi armonizarea cu prevederile UE, reducerea dezechilibrelor regionale, dar şi utilizarea optimă a resurselor materiale şi umane din regiune. Conducerea regiunii trebuie să asigure un buget pentru susţinerea acestor obiective, cât şi acces la pieţele de capital pentru împrumuturi.

27. La firmele de stat - introducerea unor indicatori de eficienţă

Nu există decât o singură soluţie pentru normalizarea situaţiei, care a dus la creşterea excesivă a gradului de îndatorare a României, dar şi la alterarea şi la creşterea justificată a tensiunilor dintre toate categoriile sociale. Situaţia este cu atât mai scandaloasă cu cât pesediştii au demonstrat că au fost interesaţi doar să îşi crească şi să îşi fidelizeze numărul de simpatizanţi. Cu un cinism incredibil, ei au mărit salariile din firmele de stat, însă în schimbul acestui efort financiar nu au cerut introducerea unor indicatori de eficienţă.
Categoric, această stare de fapt nu poate să continue. De aceea susţinem că, şi dacă va fi minoritar, cu susţinere în Parlament, noul Guvern va trebui să taie coada câinelui, indiferent de gălăgia PSD şi de nemulţumirile bugetarilor. În condiţiile în care 7 milioane de angajaţi în sectorul privat nu pot să asigure salarii nesimţite pentru 1,4 milioane de bugetari şi pensii mărite cu 40% pentru alte 5,2 milioane de pensionari, devine clar că este nevoie urgentă de restructurarea firmelor de stat.

28. Reducerea cu 50% a indemnizaţiilor celor din consiliile de Administraţie a firmelor de stat

În acest moment, deşi majoritatea acestora sunt aproape falimentare indemnizaţiile consilierilor sunt enorme şi ele trebuie reduse cu 50%. Ulterior, folosind normarea muncii, pentru fiecare intreprindere şi instituţie de stat se va stabili un Regulament de Organizare şi Funcţionare. Acesta va cuprinde Organigrama, în care apar compartimentele mari cu şefii lor (tehnic, economic, juridic, comercial, relaţii cu publicul etc.). Apoi, în funcţie de volumul total de muncă va fi stabilit numărul angajaţilor pe birouri (maximum cinci, plus un şef) şi servicii (până la 14, plus un şef), dar şi atribuţiile pentru fiecare şef de compartiment, de serviciu şi de birou, cât şi pentru fiecare angajat.
Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al fiecărei intreprinderi şi instituţii aparţinând statului român va fi completat de un Regulament de Ordine Interioară. Existenţa şi respectarea celor două Regulamente devine obligaţie permanentă de serviciu, întrucât stabilesc volumul de muncă total, dar şi pentru fiecare slujbaş, pe fiecare post, cât şi condiţiile de salarizare.

George LÂNĂ