Întâi Decembrie, spun specialiştii, istoricii, oamenii de carte şi cei de bun simţ, e sărbătoarea cea mai importantă a naţiunii noastre.
Într-un Întâi Decembrie, de acum îndepărtat, an 1918, se realiza cu un entuziasm general Marea Unire de la Alba Iulia, se realiza, în fapt, România Mare, de care mai cu seamă românii de atunci erau foarte mândri.
Se inaugura prin acest început de lună decembrie o perioadă pe care înaintaşii noştri şi-o doreau prosperă, teren de progres, şi ca durată lungă, cât mai lungă.
La cârma ţării se aflau Regele Ferdinand şi Regina Maria înconjuraţi de un grup de politicieni pe care-i cunoşteau şi Parisul, şi Viena, şi Budapesta.
Pe acest teren, noţiunea de „Neica Nimeni” nici nu exista. Şi s-au pus oamenii pe lucru şi cei „înalţi” şi cei „mărunţi”, în aşa fel încât în ţara numită acum România să se poată trăi onorabil.
Lucrurile mergeau spre bine, nu fără poticneli, nu fără greşeli, nu chiar ca pe roate, gospodăria ţărănească exista, starea de sănătate generală era în curs de îmbunătăţire, ştiinţa de carte se răspândea, oraşele îşi dobândeau un contur, o personalitate, exista un sentiment realmente patriotic, prin urmare, din ţară nu prea pleca nimeni în larg, în necunoscut, şi în pas cu toate acestea şi altele de bine se ridicase un număr considerabil de autentici creatori. În literatură, muzică, sculptură, pictură, arte dramatice şi nu numai.
O adevărată Renaştere. Numele lor sunt prea cunoscute sau ar trebui să fie pentru a le mai aminti aici. Exista, fireşte, pentru a împăca lucrurile, şi simbolul superficialităţii şi al şmecheriei noastre, celebrul „Mitică”, dar el nu dădea tonul în viaţa naţiei.
Dar perioada „României Mari” a fost, din nefericire, scurtă. A urmat, după cum iarăşi se ştie, o „dărâmare” generală pe plan mondial, şi după oprirea ei regulile de convieţuire pe toate planurile au fost altele. Ţara atât de frumos gândită de politicienii de la 1918, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Gheorghe Pop de Băseşti, Octavian Goga, Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Hossu, Ion Suciu, Lucian Blaga, Caius Brediceanu, a intrat pe mâini „sovietice” şi mai apoi pe nemernice mâini „româneşti”, întru totul asemănătoare dacă nu chiar mai rele decât cele sovietice.
Clădirea atât de frumos concepută de înaintaşi s-a schimbat treptat, prin forţă, în ceva ce semăna a cazarmă, a depou. Ţara şi-a pierdut identitatea, oamenii, într-o bună măsură, sufletul.
Am devenit, poate chiar fără s-o ştim, roboţii unor sloganuri, capetele prea plecate ale unor dictatori.
Cu toate acestea, străbătând timpurile oricum ar fi fost ele, Întâi Decembrie rămâne. Prin el, prin ce s-a realizat atunci, ne putem reînsufleţi, sălta din marasm, gândi regenerator că am avut şi noi oameni, că am fost datorită lor în atenţia Europei, alături de ea.
Să ne înclinăm în faţa lor, să căutăm cărările pe care ei au mers şi pe acolo să ne purtăm paşii.
Un gând pios pentru oamenii politici, adevăraţi oameni politici a căror viaţă s-a terminat în închisorile de la Sighet, Aiud, Gherla, Canal, Piteşti.
E o datorie elementară ca măcar numele lor să se ştie.
Altfel, rămâi la nivel de „primat”.

Mircea PORA