Cum sunt vremurile?..., sună din mijlocul pădurii întrebarea. Răspunsul vine automat, aproape stereotip... Sunt grele, nici nu ştim ce o să facem. Şi începe înşiruirea. Salarii mici, pensii mici, nesigure, spitale sufocate de bolnavi, cu multe nereguli în funcţionare, sistem de promovări în funcţii incorect, pe bază de relaţii, se poate citi şi „pile” sau „culoare politică”, corupţie multă, mai cu seamă la nivel guvernamental, şi, vai, era să uit, incompetenţă, un sistem de învăţământ anchilozat, depăşit, total nereformat, funcţionând cu profesori nu puţini dintre ei dubioşi ca pregătire, chiar cu doctorate plagiate, mai adăugăm apoi o atmosferă de dictatură prin instituţii, „cultul şefului”, cum ar veni, legat oarecum de asta, practicarea „abuzului” cam peste tot. Oameni cu ghiotura nepotriviţi în locuri nepotrivite. Şi de aici haosul, debusolarea, harababura. Ar mai fi de adăugat drumurile, o catastrofă pentru traficul actual şi o alta, transportul feroviar. Doamne-fereşte de dezastre naturale, cutremure, valuri de inundaţii sau un război! Tabloul e trist, vorbim chiar de realităţile de la noi, vremurile, cum spuneam la început, sunt cu adevărat grele. Dar dacă stăm să răsfoim istoria, au mai fost astfel de vremuri, ba chiar mi-e teamă că numai aproape din acestea au fost... Izolare între aşezări, beznă cât încape, nici o securitate publică, teroarea pădurilor combinată cu traiul prin păduri, abuzuri din partea domniei, sărăcie şi boli cât cuprinzi cu ochii, analfabetism aproape generalizat, urmă de protecţie cât de cât medicală, aici „babele” şi „vrăjile” la putere, din când în când valuri de lăcuste, molime, burzuluieli ale naturii. Progres puţin, mult întuneric, multă suferinţă îndurată. Astea, pentru cine e curios, cam cinci sute de ani, de la 1300 până bine după 1800. Deci, un tablou şi mai apăsător tot al realităţilor noastre. Dar cumva am rezistat, în spate cu popoare mult mai mari, suferind umilinţe, asuprire, nedreptăţi. Oamenii şi ei, de-a lungul generaţiilor, s-au modelat după împrejurări. Unii din moşi-strămoşi n-au fost nici unde, au îndurat mizeria din bătăturile proprii, murind fără să ştie măcar de ce-au trăit. Nici o întrebare filozofică, nimic. Alţii au fost ceva mai răsăriţi, au mai păşit şi prin locuri străine, dar până la urmă tot în pământul străbun şi-au găsit sfârşitul. Dar indiferent de circumstanţe, toate rândurile de „trăitori” aici au văzut un lucru ca o constantă. Că tot avutul ce-l agoniseşti se poate face praf într-o clipită. Năvăliri neprevăzute, catastrofe naturale, lăcomii de toate soiurile, diverse cerinţe venite din partea stăpânirii. S-a ajuns astfel la o diminuare cronică a dorinţei de-a face ceva solid, capabil să străbată timpurile şi la o creştere, în schimb, a volumului de vorbe, intrând aici promisiunile mari, mici, tot felul de fantezii, poveşti, vieţi trăite în închipuire. Fabulaţia devine stâlp de cetate. După mine, din vremuri vechi, tare vechi, ne place să vorbim fără a pune şi în practică ce spunem. În zilele de astăzi, acest „vorbit”, fără a fi nici măcar frumos, atrăgător, a devenit prin degradare o trăncăneală, eşuând, nu de puţine ori, pe treapta cea mai de jos a comunicării dintre oameni, care este minciuna. Românul de astăzi, în bună relaţie cu incultura, impostura, e îndrăgostit de verbalism, mai mult, de „explicaţionism”, de „soluţionism” pentru multele probleme cu care ne confruntăm. Specimenele în cauză, numeroase, chiar foarte numeroase, sunt uşor de găsit. Într-o discuţie întâmplătoare într-un tren, într-un tramvai, la piaţă, dar, mai ales, în emisiunile televizate. Se ridică problema, să zicem, a construirii unei autostrăzi care să lege Moldova de Ardeal. Sunt neapărat atunci prezenţi în studio cel puţin doi „specialişti” care, cu un potop de vorbe, termeni tehnici, arată ce şi cum trebuie făcut. Pot şi desena ceva. Alţii vorbesc despre reabilitarea feroviară, tot cu termeni „tehnici”, nu ştiu câţi despre învăţământ, sănătate, stoparea corupţiei, eficientizarea a nu mai ştiu ce... Ce sunt aceştia, fantome, apariţii din vise, personaje reale? De unde au apărut, cum le ştiu ei pe toate, ţac, pac şi treba-i rezolvată. Vorbe, vorbe, vorbe, unele poate chiar crezute de „vorbitori”, altele, evident, minciuni spuse cu intenţie. Şi situaţiile rămân pe timp nedefinit exact ca la începutul articolului...


Mircea PORA