Aşa se striga în zilele Revoluţiei, doar că referirea se făcea la armată. Ştim cum au stat lucrurile atunci, nu le mai comentăm. Să trecem, deci, la „nesiguranţa” ca atare. Ea e prezentă peste tot în lume, dar în România are o pondere aparte. E atârnată de noi ca un scaiete. De fapt, nu ai siguranţă în aproape nimic, referindu-mă aici la lucruri mari şi mici. Te urci, spre exemplu, în tren pentru a ajunge la o destinaţie. Dai şi telefon că soseşti atunci şi atunci. În fapt, nu prea apari la ora anunţată. Au intervenit în „programul de drum” o reparaţie de linie, o rupere a unor cabluri electrice de pe urma unui vânt, o defecţiune a locomotivei bună pentru un muzeu, care pot duce la pierderea unei legături, astfel că ajungi la tuşu şi la tuşica în miez de noapte, cu nouă ore întârziere, masa caldă, pregătită, răcindu-se demult. Nu eşti sigur nici pe serviciu. Din raţiuni de buget oricând se pot face disponibilizări, nu eşti chiar sigur nici cu primirea pensiilor, căci şi aici „bugetul” e mereu sub semnul întrebării. Nici pe aşa-zisa şosea nu eşti sigur conducându-ţi corect propria maşină. Oricând din sens contrar poate apărea un cap tulbure aflat la volan. Beat, drogat, super-obosit, cu carnet cumpărat, teribilist, vitezoman sau pur şi simplu idiot. Şi „bucuriile” se pot produce, şi de nenumărate ori se şi produc. Nesiguranţă resimt oamenii de aici şi când iarna dau zăpezile sau, mai ales, primăvara, când, însoţite de ploi, acestea se topesc. Cu zăpezile, mai ales în zonele de câmpie, ajungem la „decoruri” apocaliptice. Sate întregi îngropate sub tone de neauă, drumuri blocate, case izolate cu bătrâni uitaţi de Dumnezeu, căderea reţelei electrice şi a celei de aprovizionare cu apă. În cazul celălalt, al dezgheţurilor însoţite de ploi, apar ca la o comnadă inundaţiile. Kilometri întregi de apă îţi iau ochii, zeci de puhoaie dezlănţuite rup poduri, clatină diguri, muşcă din drumuri, intervine poliţia, armata, cu mijloacele de salvare, bătrâni speriaţi se clatină prin bărci, se pierd bunuri, se scoate cu făraşul apa din case, căci aproape nici o măsură preventivă nu s-a luat din vreme, nu s-au făcut amenajări de nici un fel, pe scurt, nu s-a mişcat nici un deget. Autorităţile, vai de ele de autorităţi, vai de noi că le avem, luate la întrebări mai mult de televiziuni, de ziarişti, dau cu răspunsurile din colţ în colţ, îşi clatină a regret capetele de lemn, se acuză reciproc, se iscă scandaluri, dar, în general, se rămâne pe posturi. Unde e cald şi bine. Nesiguranţă e şi pe străzi, şi prin mijloacele de transport în comun. Oricând se poate produce o altercaţie, o agresare a cuiva, la originile acestora stând capetele tunse chilug, cu ochelari de soare, imbecilii tatuaţi, pe scurt, derbedeii de care ţara e plină. Dar cum stau lucrurile în spitale, e siguranţă în problema atât de acută, de delicată, a sănătăţii? E mai greu de pus un „diagnostic” aici. Lumea fuge de aceste clădiri, cele mai multe vechi şi prost dotate. Personalul medical, amestecat. Medici buni, competenţi, săritori, personalul ajutător la fel, dar tot atât de clar există şi reversul medaliei. Se vorbeşte de un sistem medical depăşit, mult rămas în urmă faţă de celelalte ţări europene. Şi apar pe acest fond „încâlcit”, „confuz” incidente tragice cum a fost acum câteva zile cazul la spitalul din Piatra Neamţ. Pandemie, suprasolicitare, neverificare a reţelelor electrice, „merge şi aşa”. Am avut acolo şi un medic, o conştiinţă, care a trecut, cu consecinţele ştiute, prin flăcări pentru a-şi salva pacienţii. Sunt şi oameni din aceştia plutind ca nişte fiinţe aparte peste tot ce e vechi, superficial, încropit la repezeală în sistemul nostru medical. La Piatra Neamţ au fost nu mai puţin de 12 victime. Şi o întrebare pe final, un fel de „ţinut minte”. Cum e posibil ca un spital, spitale, să fie dat/e pe mâna unor aşa-zişi „manageri” care de profesie sunt orice, numai doctori nu. Pantofari, primari, antreprenori de pompe funebre, îngrijitori de patinoare etc. Îţi stă mintea-n loc!

Mircea PORA