Cu adevărat o capodoperă de creaţie, o mostră de ceea ce e capabil să comită geniul. Poţi s-o citeşti zilnic timp de un an şi tot poţi spune la urmă că nu e destul. În ea e cuprins, succint, modul de a gândi al lui Eminescu, viziunea lui asupra lumii. Poţi medita asupra acestor lucruri, îţi poţi pune întrebări. Zice la un moment dat marele poet: „Multe trec pe dinainte / În auz ne sună multe, / Cine ţine toate minte, / Şi ar sta să le asculte?...”. Aşa este, tabla-i plină de evenimente. La scară mică, a murit pe neaşteptate un vecin, la nici zece minute după aceea sub geamul casei tale două maşini s-au tamponat, sunt zvonuri că se scumpesc toate şi repede lucrul acesta se şi întâmplă, mai primeşti un telefon, mesaj, că fata unei familii prietene brusc a luat hotârârea să se căsătorească, că nu ştiu cine a trecut la „iehovişti”, la scară mare, afli că un număr mare de „feminine” au fost răpite şi trimise la „produs”, stâlcite în bătăi, asasinate într-un mod deosebit de brutal, că Delia Budeanu, pe plan naţional, e o vedetă, că infectările cu Covid-19 ating cifre alarmante, că, mergând mai departe, dincolo de graniţe, în Franţa la Nissa şi Paris, în Austria valsurilor, la Viena, s-au comis atentate care aduc după ele morţi, nesiguranţă, spaimă, în sfârşit, mai afli, chiar şi vezi aproape peste tot, contestări, încăierări între poliţie şi tot felul de protestatari. N-au cum să nu te afecteze toate aceste bătăi neregulate ale inimii planetei. Nu poţi să-ţi tragi pătura peste cap, să te întorci pe partea dreaptă şi cu lumina stinsă să încerci să adormi. Ar fi o probă de imbecilitate. Dar pe de altă parte nici nu prea ai cum să împiedici „relele” lumii. Cu ce? Cu articole, cu cuvântări, cu îndemnuri creştineşti la toleranţă, înţelegere? Zice mai departe poetul în splendida lui creaţie: „Nu spera când vezi mişeii / La izbîndă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte/...”. Pe departe aceasta e cea mai dureroasă constatare ce putea fi făcută. Nici nu-ţi vine să crezi, să accepţi, că un „nătărău”, pentru a relua termenul din poezie, poate să facă paşi înainte faţă de un om dăruit de Dumnezeu cu strălucirea minţii. Se pun întrebările aproape strigătoare la cer: de ce se poate întâmpla asta?... cum e posibil aşa ceva?... Şi iată că se poate, ba mai mult, că e lucrul care se întâmplă cel mai des. Poi ce sunt oamenii politici care conduc ţări, destine, altceva decât nişte nătărăi în proporţie de cel puţin cincizeci la sută? La noi s-ar putea alcătui batalioane întregi de „demnitari” dirigenţi, în frunte cu Zăroni, Chivu Stoica, Dej, Nicolae, Elena Ceauşescu şi nu puţini dintre cei actuali. Dar cei cu doctorate false, plagiatorii, ocupând posturi de vârf prin universităţi, nu sunt în fond tot nişte nătărăi? Dar directorii, şefii de servicii ajunşi „pe relaţii” acolo unde sunt, ce altceva ar putea fi decât tot nişte nătărăi. Mergând în „exterior”, n-au fost ani şi ani puhoaie de politicieni occidentali păcăliţi, duşi de nas, de ruşi şi de supuşii lor socialişti? Ce-au fost aceştia? Tot nişte nătărăi. Şi oamenii inteligenţi, cu viziune, cultură, bun simţ, unii, chiar „cu stea în frunte”, în această cursă a vieţii, nu arareori, au rămas în spate, la periferie, cum spunea în glumă cineva: „scoşi din lupta de clasă”… Posibil să le lipsească o armă pe care nătărăul o are. Forţa de-a se căţăra, de-a se înverşuna în căţărare, de-a se plia, de-a înghiţi tot felul de umilinţe, jigniri, de-a pune capul sub orice talpă, călcâi, până ce-şi ating scopul. Mai zice Eminescu în Glossă: „Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă/”... Dar atât timp cât eşti viu, sănătos, inclusiv la cap, ai conştiinţă, cum să nu speri că lucrurile se vor îndrepta, măcar parţial dacă nu de tot? Amăgit, minţit, furat şi totuşi nu poţi să nu speri, câtă poezie e în speranţa asta, că la un moment dat nătărăii de pretutindeni, din toate domeniile, vor fi expediaţi la locurile lor. Citiţi Glossa, stimaţi prieteni, măcar odată la două săptămâni. Creaţie splendidă, unică, ne face bine tuturor.

Mircea PORA