Opinii

Soluţii pentru îngenunchere

Încă de la instalare, cu sprijinul tancurilor sovietice, Banatul a reprezentat unul dintre bastioanele împotriva comunismului. Rezistenţa organizată de bănăţenii din zona de munte, bărbaţi aprigi, dârji şi hotărâţi să nu-şi trădeze convingerile şi să meargă până la sacrificiul suprem pentru apărarea lor, au dat fiori reci mahărilor comunişti.
Reacţia acestora, trecută în sarcina Securităţii (braţul înarmat şi fidel al partidului), a fost imediată şi extrem de dură. Folosindu-se de viclenie, manipulare, trădare şi, mai ales, de cruzime, trupele de Securitate, cu pierderi importante, au reuşit să înfrângă, cu greu, Rezistenţa din munţi, prelungită, în multe locuri, mai mult de un deceniu.
Înfrângerea, însă, nu a însemnat îngenuncherea bănăţenilor şi nici a Banatului şi asta, în principal, din pricina nivelului de conştiinţă şi o anume reticenţă la schimbare, amănunte cunoscute de comunişti. Din acest motiv, tovarăşii au făcut încă un pas blestemat, dar bine studiat, pentru îngenuncherea definitivă a conservatorilor şi făloşilor bănăţeni printr-un atac direct şi devastator asupra elementelor aşezate de ei la temelia conştiinţei: proprietatea şi bunăstarea.
De Rusalii, în 1951, au lovit necruţător în paorii înstăriţi/chiaburii din Banat. Zeci de mii de familii au fost ridicate, multe în miez de noapte, şi, sub ameninţarea armelor, îmbarcate în vagoane destinate transportului de vite. Deportarea în Bărăganul neprietenos şi experienţele incredibile, pe care le-au traversat, timp de câţiva ani, acolo, au băgat sub glie mii de oameni. Cei care au rezistat s-au întors acasă, în satele lor, la casele abandonate (confiscate, distruse parţial sau chiar total), cu traume psihice, mai mici sau mai mari, însă cu simţul proprietăţii şi al avuţiei şi cu hărnicia nealterate. Majoritatea şi-au refăcut viaţa în noua paradigmă, însă stigmatizaţi şi suspectaţi de comunişti o lungă perioadă.
În paralel, activiştii şi securiştii regimului comunist au acţionat, cu aceeaşi cruzime, pentru şenilarea conştiinţei & mentalităţii şi a celorlalte categorii sociale. În special, a intelectualilor şi a meseriaşilor, oameni instruiţi, animaţi de o conştiinţă vie, de sentimente patriotice autentice şi de credinţă în Dumnezeu. Sub diverse pretexte, în principal a încălcării ordinii sociale, o bună parte dintre aceştia au fost aruncaţi în închisorile şi lagărele comuniste. Unde înfometarea, torturile fizice şi psihice au secerat mii de vieţi, iar supravieţuitorilor le-a şubrezit substanţial sănătatea.
Dar nici acest Infern născocit nu a fost suficient. Pentru a distruge simţul extrem de dezvoltat al proprietăţii şi avuţia, aflate, cum spuneam, alături de hărnicie, la temelia conştiinţei paorelui bănăţean, comuniştii au anulat proprietatea privată asupra pământului şi a mijloacelor de producţie ale paorilor. Şi, prin înfiinţarea Cooperativelor Agricole de Producţie (CAP-urile de tristă amintire), au înlocuit-o cu proprietatea colectivă.
În acest fel s-a dat o lovitură grea conştiinţei şi mentalităţii din zonă. Această mişcare diabolică a condus la scăderea bunăstării familiilor avute, dar şi a bunului simţ, a respectului faţă de celălalt şi, inevitabil, la o vlăguire a hărniciei. Dar şi la uniformizarea nivelului de trai şi de gândire. Oamenii erau conştienţi că nu mai munceau pentru ei şi familiile lor, ci pentru statul comunist, au lăsat-o mai domol cu munca şi au adoptat cea mai simplă şi normală poziţie: „ei se făceau că ne plătesc, iar noi ne făceam că muncim”, valabilă în toate sectoarele.
Dar scopul jigodiilor comuniste era de a ne dezobişnui să gândim, să avem reacţii normale şi să îi contrazicem, încât am devenit, în marea majoritate, lingăi şi aplaudaci ai regimului. Spre ghinionul său, Banatul reprezenta şi din alte motive un pericol pentru autorităţile comuniste. Standardul mult mai ridicat de civilizaţie şi de trai al bănăţenilor, prin comparaţie cu celelalte Provincii istorice, aveau la bază generozitatea pământului (fertilitatea şi bogăţiile diverse ale subsolului) şi administraţia imperială austriacă. Extrem de pragmatică, aceasta a adus în zonă, pe lângă prosperitate, reguli de civilizaţie şi convieţuire armonioasă între etnii, dar şi rigoare şi pragmatism (care au generat proverbiala fală), preluate în genetica bănăţenilor.
La toate acestea se adaugă apropierea de Occidentul nesovietizat, rămas, prin performanţele sale, ca termen permanent de comparaţie şi ca factor dinamizant în mentalul colectiv al zonei şi, evident, al ţării. Sigur că niciuna dintre aceste calităţi nu a fost pe placul administraţiei comuniste, motiv pentru care s-a recurs la o metodă mai subtilă de torpilare a rânduielilor bănăţene.

Schimbarea strategiei

De data aceasta comuniştii au abandonat ideea de forţă, întrucât ajunseseră să cunoască Banatul şi realităţile sale. Au aflat, de pildă, prin comparaţie cu celelalte Provincii, că Banatul şi bănăţenii erau cu mult mai înstăriţi şi că aici se trăia cu mult mai bine din toate punctele de vedere. S-au convins că populatia, cât şi indicele de natalitate aveau un nivel mult mai scăzut decât, spre exemplu, în Moldova, Transilvania şi Oltenia. Că multe din casele deportaţilor în Bărăgan, morţi ori dispăruţi, cât şi ale şvabilor, ce începuseră să plece în Germania, au rămas nelocuite. Dar şi că, datorită standardului de civilizaţie, a nivelului ridicat de trai şi a apropierii de Occident, românii priveau Banatul ca pe un pământ al făgăduinţei.
De toate aceste realităţi au ţinut seama când au hotărât să schimbe strategia de îngenunchere a Banatului. Nu au mai intrat cu bocancii noroioşi în Biserică, dar nici nu s-au lepădat de ei. Au adoptat o metodă care, în esenţă, era tot de natură politică. Prin programul de industrializare a ţării s-au construit o serie de fabrici şi în Banat, unde, slavă Domnului, existau multe şi chiar performante. Sigur că nu ar fi fost tocmai nevoie (prin comparaţie cu restul ţării), mai ales că forţa de muncă din zonă era deficitară. Prin această politică, regimul comunist încerca să ne convingă de grija sa nemărginită şi să amelioreze relaţia cu Banatul, însă, în subsidiar, urmărea altceva.
Prin crearea de locuri de muncă, Timişoara (multă vreme oraş închis) şi Banatul şi-au deschis larg porţile, în special pentru românii din Provinciile istorice mai sărace, care, fascinaţi de acest El Dorado autohton, au venit în fuga mare aici, cu sau fără familii. Mai întâi au venit moldovenii, cei care, după directivele partidului, au ridicat majoritatea blocurilor de locuinţe. Apoi ardelenii, din toate părţile Transilvaniei, mai sărăcuţi şi mai puţin comozi decât băştinaşii, dar puternici şi harnici, au pus umărul peste tot, inclusiv în agricultură. Apoi oltenii (cu siguranţă cronologia este alta!), aduşi prin grija indirectă a cârmaciului şi făcuţi directori şi activişti de partid, şefi de instituţii şi întreprinderi, dar şi pentru a revoluţiona comerţul cu legume, crinţaicuri cum ar zice bănăţanul. S-a mai adăugat un număr mai mic de regăţeni, dobrogeni şi de ucrainieni din Maramureş şi Moldova. Dar şi de secui, din HARCOV, a căror strămutare are la origine o ţintă dublă de partid: reducerea procentului de maghiari din aceste judeţe şi schimbarea mentalităţii bănăţenilor.
Toţi au venit în Banat pentru o pâine mai albă şi o viaţă mai bună şi nu avem prea multe a le reproşa. Însă toţi aveau o misiune secretă, de care, însă, habar nu aveau că o duceau la îndeplinire, prin simpla prezenţă aici. Alături de familiile lor, mai numeroase, au reuşit să „înghită” localnicii, de la un moment dat. Iar prin temperament, mai aprigi, mai ofensivi, mai puţin conservatori, mai din topor şi mai vocali, au devenit, repede, cu mult mai vizibili.
Aceste vinituri, cum le spun şi acum băştinaşii, mai aveau o calitate în plus. Făceau copii la foc semi-automat, prin comparaţie cu aceştia, care, în majoritate, se limitau la unul, pentru că doar o jumătate nu puteau face. Prin aceste familii, dar şi prin căsătoriile mixte, comuniştii au dat o lovitură mentalităţii, mai ales conservatorismului bănăţean, astfel încât, din setul de valori bănăţene, doar nevoia de prosperitate & civilizaţie, armonia etnică şi fala au rămas neschimbate.

Banatul - o nouă paradigmă

Dar efectul transfuzării de sânge proaspăt Banatului a dus, prin genetica nou creată, o corecţie pozitivă noţiunii de libertate/libertăţii, mutare, devenită fără voie, esenţială pentru viitorul Banatului. În ciuda mândriei recunoscute, prin docilitatea lor funciară, bănăţenii au manifestat o supuşenie bizară faţă de ocupanţii străini, în principal turci şi austrieci. Fără orgoliu, deosebit de pragmatic, absorbit de muncă şi cunoscându-şi limitele, paorele bănăţean, cu puţina sa şcoală, nu râvnea să poarte de grijă celorlalţi, ci doar familiei sale. În aceste condiţii a acceptat, întotdeauna, administraţiile străine, aşezate, cu reguli şi legi clare, pe care să le respecte. Şi care să-i permită să-şi vadă, fără prea mari bătăi de cap, de-ale sale, de lucrul câmpului, de marve/animale, de familie, de credinţa în Dumnezeu şi de tradiţii, cărora le-a rămas fidel o lungă perioadă.
Cu toate acestea, atent la rezultatele din avlia/voreţul/curtea vecinilor săi, şvabi, sârbi sau unguri, a înţeles, în cele din urmă, rolul educaţiei în şcoli. Şi le-a urmat exemplul, după ce, cu mari eforturi, a obţinut învăţământ în limba română. Aşa s-a ajuns ca în multe din satele bănăţene să avem paori şcoliţi, care ştiau să scrie şi să citească. Dintre ei, unii mai pogani au început să scrie şi să tipărească reviste, din care ceilalţi puteau afla fel de fel de lucruri interesante şi de trebuinţă.
Dar nici creşterea procentului de oameni şcoliţi şi nici formarea unei elite intelectuale bănăţene, în universităţile europene, şi revenirea ei acasă nu a modificat, substanţial, conceptul de libertate. Schimbarea s-a produs lent şi premisele acesteia au apărut deodată cu schimbarea geneticii noilor generaţii (prin căsătoriile cu cei sosiţi din celelalte Provincii istorice) şi a unei părţi a mentalităţilor locului. Se trăia mai bine aici, se respira aer occidental şi, în ciuda figurilor impuse de sistemul opresiv comunist, în mintea tinerilor libertatea câştigase câteva conotaţii în plus.
Tinerii bănăţeni visau, încă din anii ‘70, la un standard de viaţă occidental şi să se poată mişca oriunde în lume. Dar mai cu seamă să spună deschis ce gândesc, fără teama că ar putea ajunge în închisori. Cu alte cuvinte, îşi doreau Normalitate, însă Normalitatea lor era de cu totul altă culoare decât cea a comuniştilor aflaţi la Putere. Barbaria comunistă din anii ’80, cu întunericul, frigul, cartelele şi cozile, insuportabile toate, a adâncit mult falia dintre cei mai tineri şi sistemul comunist.
Divorţul teoretic dintre timişoreni şi partidul-stat comunist s-a materializat şi oficializat prin Revoluţia anticomunistă din Decembrie 1989, declanşată la Timişoara. Ea este opera curată a timişorenilor (fără amestec românesc şi nici străin), în special a celor tineri, în care libertatea a început să urle, astfel încât a declanşat, atât de necesară, acţiunea.
Prin migraţiile de populaţie autohtonă, mai mult sau mai puţin dirijate, mahării comunşti au încercat să îngenuncheze Banatul. În acest mod, însă, categoric inconştient, au contribuit, din plin, la schimbarea unor mentalităţi şi chiar la apariţia unor noi reflexe, cele mai importante fiind atitudinea şi acţiunea. Şi - ironia soartei - prin acestea, Banatul a fost cel care a îngenuncheat sistemul totalitar comunist, prin lovitura administrată de Timişoara în Decembrie ‘89, continuată, apoi, de bucureşteni.
Cu siguranţă, acest pas nu a avut ca motor fala recunoscută a bănăţenilor, însă putem vorbi cu fală despre importanţa sa şi acum, la 30 de ani de la Revoluţie. În acelaşi registru, putem vorbi şi despre cea de-a doua mutare istorică reuşită, la scurt timp, tot de bănăţeni: Proclamaţia de la Timişoara. Devenită vitală pentru naţiunea română, Proclamaţia a sintetizat magistral obiectivele Revoluţiei din Decembrie 1989 şi a jalonat câţiva paşi esenţiali pentru intrarea României pe un făgaş normal.
Prin aceste două momente, de maximă importanţă istorică, Banatul şi-a demonstrat maturitatea civică şi capacitatea exemplară de sacrificiu. Şi, mai presus de orice, ataşamentul şi interesul pentru viitorul României, din trupul căruia, de o sută de ani, face parte. Revoluţia timişoreană din Decembrie 1989 şi Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, sunt garanţii extrem de solide oferite de bănăţeni şi de Banat, României şi românilor, că îşi asumă şi pentru viitor drumul şi destinul comun.
Prin aceste fapte măreţe, Banatul şi-a sporit credibilitatea, calitate prin care, alături de performanţele sale economice, binecunoscute, şi-a câştigat dreptul să îşi spună răspicat păsurile. Şi o va face, fără să îşi ceară voie, ori de câte ori va considera că este nevoie şi mai ales atunci când, preocupaţi de viitorul României, bănăţenii vor găsi soluţii pentru rezolvarea celor mai delicate probleme cu care se confruntă ţara.

George LÂNĂ