Înainte de confruntările internaţionale de fotbal cu Islanda, Norvegia, Austria, pe mai multe posturi de televiziune am zărit sportivi cunoscuţi de diverse profiluri, retraşi din activitate, încă activi, adresându-se mobilizator naţiei cu formulele „Hai să fim super”... „Hai să fim uniţi”... „Hai să arătăm”... Cu alte cuvinte, „hai să ne schimbăm”, să nu mai fim cam ultimii peste tot. Rezultatele acestor naive apeluri de „arătare a muşchilor” au fost de-a dreptul dezastruoase. Trei înfrângeri la fotbal, cu Norvegia chiar o umilinţă, şi ceva mai înainte un „şpriţ” fără drept de apel, primit de Simona Halep la turneul de tenis de la Paris din partea unei poloneze de nouăsprezece ani. Dar toate astea nu erau decât o picătură într-un ocean. Dacă „afară” nu ne-a mers bine, să vedem atunci ce e acasă. Aici, ce să vezi, domneşte şi omoară noul coronavirus, Covid-19. Din martie a.c. şi până acum ne culcăm şi ne sculăm cu el. Singura consolare ar putea fi că această „calamitate” face o viaţă grea întregii planete. Revenind la noi, în lupta cu „El” e nevoie de o oarecare disciplină. Izolare, distanţare, purtare a unei măşti de protecţie, nu nunţi fluviu, botezuri, sindrofii, chiolhane, cu un cuvânt, nu aglomeraţii. Ţi-ai găsit, noi şi respectarea unor dispoziţii... Jumătate poartă mască, jumătate nu, poliţia fără tragere de inimă controlează, dar unde poţi lua la verificări toate acordeoanele, torogoţile, saxofoanele, toţi guriştii care pe întinsul ţării cântă la petreceri? Plus de asta, şi aici e o mare hibă, nici nu se crede chiar atât de mult în pandemie şi în cifrele raportate, căci, dezastru fundamental şi vechi, nu se crede în autorităţi. S-o spunem simplu şi drept, din 1946 şi până acum, cu intensităţi variabile dar constant, „autorităţile” au revărsat asupra naţiei „cazane” întregi de minciuni. Şi-au bătut, în fond, joc de ea. Lăsând „covidul” la o parte, ce mai avem la noi acasă? O luptă politică surdă, plicticoasă, neproductivă, cu insulte, cu rememorări dintr-un trecut viciat, între reprezentanţii a două, trei partide, pe care fragmentar o vedem zilnic la televizor, un limbaj public absolut de mahala, vorbirea la un nivel tot mai jos a limbii române. Dezacorduri gramaticale, cuvinte folosite prost, o ignoranţă de ansamblu, groasă ca o păcură. Ce s-a ales din testamentul bietului Ienăchiţă Văcărescu. Apoi, tot aici, acasă, ne-am rupt cu totul de trecut. Nu cum ar fi trebuit de cel totalitar ale cărui deprinderi mulţi le mai au, ci de celălalt, interbelic, când chiar pot spune că am avut valori. Mai exact creatori în limba română, buni vorbitori în limba română dar şi în altele, fondatori de instituţii publice, jurişti, cunoscători în ale administraţiei şi cu mult mai puţini pornografi, excroci, plagiatori, falsificatori de diplome, demnitari cu vorba împleticită. De fapt, alunecând foarte jos, eu cred că cu oamenii aceştia nu mai avem nici o legătură. Dacă vin bulgarii şi spun că scriitorii noştri interbelici au fost, de fapt, ai lor, noi ridicăm din umeri şi mergem la o bere. Din când în când actualul preşedinte al Academiei, un om tânăr, probabil încă plin de simţăminte, mai înalță câte un discurs plin de vibraţie, dar glasul se stinge repede pe „întinsele nisipuri”, se pierde în pustie. Eu cred că din starea asta de apatie, de absenţă aproape bolnavă nu ne mai poate scoate nimeni. Orice personalitate adevărată, puternică s-ar înhăma la căruţa unei reveniri generale, ar porni la drum cu ea goală. Nici pe capră nu i-ar fi nimeni alături. S-ar putea ca noi să ne fi găsit „starea de bine” în această lâncezeală, în acest somn de mâţă sub un cuptor relativ cald. Aşa că oricine poate să strige unde vrea şi cât vrea: „Hai să fim super”... „Hai să fim împreună” că tot aia e... „Hai să fim” şi brusc îndemnul se opreşte, căci vine întrebarea... „Să fim ce?”.
Mircea PORA
