Născut în Topolovăţ, an 1944, cu rosturile primei copilării tot pe acolo, faţă de Timişoara şi Lugoj, oraşele cele mai apropiate, nu nutream cine ştie ce sentimente. Reţin însă pentru Timişoara înghesuielile din tramvaie, vânzoleala din Piaţa Traian, diversele cozi la diverse produse, dentistul de pe strada ce ducea la gară, cornurile moi cumpărate de la tot felul de gherete şi, spre finalul „aventurii”, înainte de-a merge la „cursă” pentru revenirea acasă, o prăjitură de ciocolată în atmosfera parcă „de gheaţă” a primei cofetării a oraşului, pe numele ei, cum altfel, „Republica”. Toate acestea, valabile la o scară mai mică şi pentru Lugoj, se petreceau în „anii de groază”, 1950-1954. Din 1955, prin voinţă părintească şi înţelegeri de familie, am plecat la Bucureşti în casa femiliei Nemoianu, pentru parcurgerea liceului. Perioada 1955-1961. Tot departe de Timişoara, sentimental vorbind, şi tot într-o epocă de groază. Pricepeam deja destul de bine pe ce fond se desfăşura viaţa în România. Totul îngheţat, verificat la sânge, controlat, cu interdicţie la vorbit şi gândit. Inteligenţa unei naţii se topea văzând cu ochii, robotizarea şi spălarea pe creier fiind „metodele” prin care se urmărea crearea a ceva ce nu mai fusese pe aceste meleaguri, şi anume a „omului nou”. În plan concret rămăsesem cu senzaţia că avem un singur oraş care-şi merita această denumire, şi anume Bucureştiul. A urmat, mai apoi, după liceu, studenţia făcută la Cluj. Trei ani de biologie, nereuşiţi, cu adăugarea a cinci ani de istorie. N-aş putea spune exact de ce, dar Clujul nu l-am resimţit ca pe o „pierdere de nivel” faţă de Bucureşti. Clădiri universitare mari, profesori prestigioşi, studenţi mulţi ce încă-şi meritau numele, un centru plin de clădiri şi monumente ce coborau până jos, în adânc, în istoria maghiară şi română, în special. Totul între anii 1962-1970. Perioadă ce în continaure se va dovedi a fi nefastă, căci începuse deja în limbaj de lemn, politic, plastic, muzical să se vorbească de „Epoca de Aur”, avându-l drept „Pericles” pe nimeni altul decât pe Ceauşescu, repede secondat de soţie. Naţia, pot să spun, intrase într-un straniu proces de diluare, pe „scenă” rămânând doar ei doi. Cine era pe atunci cât de cât atent putea să vadă sub sclipiciurile exterioare putreziciunea care se ascundea mai în adânc. Condiţiile decadenţei cu „cozi”, „fără lumină şi căldură”, „fără medicamente”, plus alte lipsuri greu de imaginat, dar cu multe lichele în jur, erau deja create. Imediat după 1970, începându-mi serviciul de profesor, m-am stabilit doar cu domiciliul în Timişoara. La început mi s-a părut un oraş „gol”, fără semnificaţii pentru mine, asta poate şi pentru faptul că mizeria, crescând, urâţea totul. Te arunca pe tine, ca om, în indiferenţă. De observat am observat însă că în subteran ceva se petrecea. Ceva diferit de restul ţării. În ciuda ceauşismului distrugător, oraşul supravieţuia, devenind un fel de cămară de aprovizionare pentru întreaga ţară. „Pentru aia şi ailaltă mergem la Timişoara”, se vorbea şi se făcea. Deşi mulţi etnici germani plecaseră, spiritul lor de demnitate, ordine, păstrare a firii persista. Ceauşescu însuşi vizita rar şi cu neplăcere Capitala Banatului, simţind cu siguranţă frisoanele unei antipatii aici. De fapt, în anii aceia „de pe urmă”, de grele încercări, se forma rapid, consistent, „spiritul Timişoarei”, care avea prin izbucnirea Revoluţiei din decembrie 1989 să-i fie fatal dictaturii. M-am contopit cu el, devenind astfel, fără rezerve, timişorean. După Revoluţie, vreo cinsprezece ani, poate chiar mai mult, Timişoara a strălucit, numele ei fiind pe toate buzele. Oraşul s-a extins, afacerile au prosperat, viaţa culturală a avut puls. Eram clar pe harta Europei. Bucureştiul domina doar prin faptul că era mult mai mare, fiind în acelaşi timp şi sediu al instituţiilor guvernamentale. Primarul Gheorghe Ciuhandu, în plină ascensiune, intrase chiar în cursă prezidenţială. Pe urmă, lucru zic eu oarecum firesc, lumina oraşului a mai pălit, „creşterea şi descreşterea”, el intrând într-un relativ con de umbră. Dar şansele de a reveni din nou în prim-plan par să renască prin recenta alegere ca primar a domnului Dominic Fritz. Trăind în Germania, deci în Occident, se exprimă pe toate planurile ca un occidental. În discuţii e fără crispare, ascunzişuri, în intenţii, ţinteşte sus. Respectând ce e de respectat şi la edilii anteriori, admiţând formula că nimeni pe acest pământ nu-i chiar perfect, eu, ca timişorean, îi urez domnului Dominic Fritz succes în tot ce şi-a propus. În ce mă priveşte strict, „eu rămân ce-am fost, romantic” dar şi „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui / Joace unul şi pe patru / Totuşi tu ghici-vei chipu-i”.
P.S. „Despărţirea” de primarul Nicolae Robu nu a fost cum ar fi trebuit să fie. Să nu uităm că în timpul mandatelor sale ne-am plimbat pe străzile şi trotuarele unui oraş ce într-o perspectivă apropiată va deveni Capitală Europeană. La această performanţă a pus umărul şi domnul primar despre care facem vorbire. Iar dacă vrem să fim aici, în Timişoara, o comunitate civilizată, cu un înalt nivel intelectual, atunci grobianismele de tot felul şi huiduielile nu-şi au câtuşi de puţin locul.

Mircea PORA