Un premiu rămâne un premiu şi, el în sine, adică premiul, nu este de vină cu nimic. De asemenea, ştim, încă de la început, că orice premiu este subiectiv, aleatoriu, fortuit, interest ori dezinteresat, putând îmbrăca nenumărate forme. Dar, în acelaşi timp, ştim la fel de bine că una e să premieze bunica nepotul pentru cuminţenia lui şi cu totul altceva să conferi un premiu internaţional şi de prestigiu unei personalităţi care, prin recunoaşterea respectivă, dă un bun exemplu miliardelor de trăitori pe Terra.
Desigur, încă mai ştim cum se dau premiile începând de la şcoală, apoi din viaţa de fiecare zi şi ajungând la premii naționale ori internaținale, la recunoașteri mai mult sau mai puțin popularizate. Pentru că tot am ajuns la o anumită vârstă, am avut prilejul să urmăresc în timp, volens-nolens Premiile Oscar ori Premiile Nobel. Și dacă la Oscaruri, ca la Oscaruri, de fiecare dată au existat discuții, mai puțin ori mai mult aprinse, în schimb, decernarea premiilor Nobel a fost făcută mai așezat, cu mai multă temeinicie și, implicit, mai puțin zgomot. Dar și aici, și nu doar eu, în ultimii ani, am avut surprize destul de mari, vorbind despre Nobel-ul în Literatură, care a început să fie acordat după „anumite” criterii. Și despre Nobel-ul pentru Pace se pot spune destule, mai cu seamă de când a început să fie acordat și șefilor de state. Iar de aici la a-l propune pe Putin pentru această înaltă distincție nu a mai fost decât un singur pas. Deci socotiți singuri: președintele unui stat ținut în corset strâns și bine înșurubat, fost prim-ministru și fost KGB, care a „vizitat” după bunul plac țări suverane și independente vecine, care acum se află, așa, pentru securitatea Europei, cu flota, aviația, rachetele și soldații în Ucraina, e numai bun pentru a deveni premiat Nobel pentru Pace. Nu?
Petru Vasile TOMOIAGĂ
