Primarul rămâne piatra de temelie pe care cade toată greutatea şi deznădejdea lumii politice. El este de vină că s-au adunat voturi prea puţine pentru un partid ori prea multe pentru altul. El duce întreaga povară a minciunilor şefilor ierarhici de partid, pentru că el, primarul, trebuie să-şi privească zi de zi în ochi concetăţenii şi nu de după sticla televizorului şi să le explice oamenilor de ce şi cum, de ce nu s-a făcut atare lucru, de ce s-a întârziat cu altul ori de ce au trebuit ei să voteze un parlamentar care nu le apără interesele sau altul care fură ca-n codru… El, primarul, este un fel de resort care se pliază în funcţie de nevoie şi atenuează genunea dintre baza piramidei – tot mai săracă şi tot mai sătulă – şi vârful piramidei – tot mai bogat şi tot mai flămând. Tot ce este bun într-o comună au făcut cu toţii, dar tot ce este rău a făcut numai primarul… Oamenii sunt suciţi, iar arta conducerii cere multă pricepere. Unii o au în sânge, alţii au deprins-o, alţii au învăţat-o din mers, iar alţii au rămas repetenţi de-a dreptul la acest capitol…
Dar ce să vorbim despre „arta conducerii” când unii primari, drept este puţini la număr, nu au habar de ce înseamnă cei şapte ani de acasă… Din fotoliul de primar nu le mai poţi ajunge la nas nici cu prăjina, au costume lucioase şi scumpe de manelişti prost-crescuţi, bineînţeles din salariul de bugetar şi, mai ales, cred că ei sunt cineva, când, de fapt, sunt nimeni. Primari de doi bani, care nu au auzit de „respect pentru a fi respectat”, care nu ştiu măcar când şi cum să dea bineţe, dară-mi-te să pună trei vorbe una peste alta… Ei confundă chiolhanurile pe care le dau pe banii obştei cu chermeze personale prin care vor să-şi recompenseze acoliţii şi obedienţii…
Nu aş fi scris aceste rânduri dacă, duminică, stând de vorbă în drum cu un astfel de primar nărăvaş, acesta nu m-ar fi lăsat baltă în drum rupând-o la fugă cu telefonul la ureche… „Uite că ştie să vorbească la telefon!”, mi-am zis, dar ce s-o fi întâmplat? A luat foc satul, i-a murit mama sau şi-a adus aminte şi a plecat după cei şapte ani de-acasă. Ori a înebunit lupul, vorba unui filosof cu ouă… Nu, domnilor, întârziase la chiolhan! Cât despre cele ce-am vorbit, doar atât: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
Sursa foto: myopinioncounts.co.nz
