Mă gândesc uneori, aşa, ca să-mi dau de lucru, ce ne-am face noi, aceşti ultramoderni cu pretenţii de-a merge pe lună, dacă brusc, printr-o lovitură neprevăzută, ar dispărea televiziunea. Pur şi simplu n-ar mai exista butonul acela pe care să apeşi, declanşându-se astfel o defilare, poţi zice, interminabilă de imagini. Dacă s-ar întâmpla asta, noi, aici, ne-am întoarce în atmosfera anilor ‘50 când era lucru rar să posezi şi un radio. Mă fură puţin amintirile, n-am ce să fac. Aveam, la Topolovăţ fiind în anii aceia, un radio Tefag care mergea ca vai de el cu acumulatori. Pe parcursul zilei era linişte, dar seara, de pe la şapte, opt, tata deschidea aparatul şi pe fondul unui bruiaj infernal asculta Radio America. Eram încă prea mic atunci ca să-mi fi dat seama ce epocă de groază traversam. Pe timpul „audiţiei” se luau măsuri de precauţie, mai exact se încuiau uşile, se puneau pături la geamuri, erau lăsate perdelele. Eram complet rupţi de lume pe atunci, viaţa semănând cu un drum prin pădure ce părea mereu acelaşi, nesfârşit.
În fine, lumea a mers înainte şi la noi, e drept că încet, cu mari poticneli, şi prin anii 1964-1965, tot la Topolovăţ fiind, ne-am cumpărat un televizor, alb-negru, marca Tesla. Orizontul imediat s-a lărgit, bineînţeles însă că sub controlul cenzurii. Pentru „România Profundă”, care cam tot aşa a rămas până astăzi, a început o perioadă de mare bucurie, constând din revărsarea pe micul ecran cu solişti, orchestre febrile, a întregului nostru folclor. Un adevărat fluviu de cotrânţe, cizme, brâuri, tropăituri, clăbeţe, cojoace, strigături. Pentru femeile, oficial tovarăşele mai cu carte, mai sensibile, mai romanţioase poate, ce poate, sigur, şi cu soţi grobieni acasă, au sosit „serialele” cu iubiri, plimbări furişe, îmbrăţişări frenetice, nu arareori cu sfârşituri rele. La anumite secvenţe, anumite episoade chiar, se şi plângea. Apoi să nu uităm concursurile între judeţe, „Dialog de la Distanţă”, „Floarea din Grădină”, emisiunile umoristice cu nelipsitele „şopârle”, susţinute de actori foarte buni. Revelioanele de atunci, amintiţi-vă! Se mai transmiteau chiar şi secvenţe din străinătate, din „lumea capitalului”, graţie unora care, s-o spunem drept, cu aprobarea securităţii, chiar călătoreau. Printre alţii, Aristide Buhoiu. Apoi, pentru puţină istorie netrucată, pentru câteva momente de rafinament, „Teleenciclopedia”. Şi mai erau şi altele, mai mici, mai mărunte. Şi multă propagandă, multă spălare pe creier, căci doar trăiam în dictaură, mult fals în ale istoriei, dar şi în altele şi enorm de mult Ceauşescu. Până la căderea lui. Păcat că în acei ani toxici, măsuraţi în decenii, oameni atât de talentaţi, valoroşi, de întinsă cultură, au trebuit să-şi consume viaţa sub talpa unor tirani.
După evenimentele din ‘89, nici acum clarificate, televiziunea, hop şi ea, păşeşte în noua eră. Se multiplică, se diversifică, serveşte cu sârg şi fără strălucire, în principal, interesele diverselor partide, ale diverşilor finanţatori. Aceştia, în spate, executanţii, mercenarii, în faţă. Tot fenomenul a dobândit un dezagreabil aspect comercial. Ştirile curg cu nemiluita, dar pe acelaşi subiect sunt contradictorii, bătându-se chiar cap în cap. Multe dezbateri, cu aceleaşi „mutre”, într-o politică măruntă, fără realizări. Nenumărate apariţii caricaturale, divertismentul fiind la mâna, nu arareori, a unor saltimbanci, căptuşit cu trivialităţi, lucruri vulgare. Reiese clar din toată această foială că suntem în criză de valori, de personalităţi. Nu mai auzi o voce din „Fonoteca de Aur”, nu mai asculţi o expunere din care să te alegi cu ceva. Atunci, în dictatură, Călinescu, Arghezi, Doinaş, Caragiu, acum, în libertate, Zăvoranu, Sally, Clejanii. Din platourile de televiziune, actualmente, seară de seară se demolează, se apostrofează, se doboară în loc să se construiască ceva. Şi, culmea, toate aceste „paiaţe” cu pretenţii care apar „pe sticlă” sunt români, aparţin aceluiaşi popor pe care ar trebui integral să-l servească. Televiziuni în bună parte manipulatoare, netransparente, pe alocuri de doi bani.
Mircea PORA
