Veteranul poeziei în grai bănățean, Petru Chira, epigramist de excepție, a împlinit, la începutul acestei luni, în 4 iunie, vârsta de 84 de ani. Prilej cu care, în semn de prețuire, îi oferim astăzi rubrica „Oamenii cetății”. La mulți ani cu sănătate, maestre Petru Chira!

- Maestre Petru Chira, cum găsiţi lumea de astăzi, mai bună sau mai rea?
- La fel cu cea pe care am găsit-o în primii ani de viaţă. Atunci am dat de război şi iată că şi acum este război, este criză. Minciuni au fost şi atunci, sunt şi acum... Tata a fost nevoit să meargă la război, deşi era inapt pentru serviciul militar. L-au trimis la Odesa, dar nu pe front, pentru că nu era capabil. Iar cei care erau sănătoşi, dar aveau bani, au stat acasă. Când s-a întors acasă, primarul de atunci a luat calul bunicului, care avea patru lanţuri de pământ. Câţi or mai fi rămas dintre noi cunosc aceste lucruri. Pot spune că las lumea aşa cum am găsit-o.

- Dar viaţa are farmecul ei.
- Da, viaţa e şi frumoasă, asta dacă nu vine vreo nenorocire. Vorba lui Ştefan Pătruţ: „Cât îi sticla dă răchie, iarna poate să mai ţână”.

- Cât şi cu ce credeţi că aţi contribuit la lumea aceasta?
- Faptul că am ajuns să scriu versuri a fost o întâmplare. Când eram în clasa a IV-a era gazeta de perete, cu trei rubrici: articolul de fond, pe care îl scria dascălul, apoi, în stânga era „Aşa da!”, iar în dreapta era „Aşa nu!”. Acolo erau caracterizaţi şi elevii buni, dar şi cei care nu îşi făceau treaba. La cea de-a doua eram eu abonat, pentru că dascălul a zis că am umor. Făceam câte un catren; câteodată mai luam şi bătaie în pauză pentru vreun catren, mai ales de la colega mea de bancă, Mărioara Degan, căreia nu prea îi plăcea şcoala...

- Aşadar, umorul nu prea v-a adus foloase...
- În 1966, când eram contabil la U.M.T., se practica critica de jos în sus şi de sus în jos... Şi am păţit-o. Am scris că nu merg lucrurile... Când s-a făcut reducerea de personal, eu, cu şcoală, am zburat şi au rămas cei fără şcoală. Aveam făcută şcoala de contabilitate, dar am fost nevoit să plec. Acesta a fost rezultatul epigramei.

- Revenind, încă din şcoală aţi început să scrieţi epigrame. Când aţi trecut la poezia în grai bănăţean?
- Poezie în grai am început tot aici, la Chişoda, în 1954, când eram în echipa de teatru a Casei Naţionale. Şi la şcoala financiară am făcut parte din echipa de teatru. La Casa Naţională trebuia să fac texte de brigadă de agitaţie, pentru că nu îţi dădeau drumul la program dacă nu lăudai partidul şi conducătorul iubit. Trebuia făcut şi un text satiric, dar apoi mai făceam şi poezii în grai bănăţean. Din 1954 până în 1978 am activat la Casa Naţională. În ’78 mă pune naiba să scriu o piesă de teatru în grai bănăţean, „Să cănună babele”. Dar piesa nu a plăcut partidului, cică babele ar fi fost prea dezbrăcate. Pe timpul acela funcţiona morala socialistă.

- Prin ce aţi devenit cunoscut?
- Prin epigramă. Din 1990 sunt membru fondator al Uniunii Epigramiştilor din România. Am şi fost premiat de uniune. La Cenaclul „Ridendo” sunt membru din 1980. Trebuia să devin membru în 1968, când s-a înfiinţat. Am fost recomandat, aveam publicate vreo 25 de epigrame şi catrene în „Drapelul roşu”... Un exemplu:
Carte de vizită
Văd oglinda şi atuncea
Simt că mi se înmoaie glasul
Că dacă Banatu-i fruncea,
Categoric io mi-s nasu’.

- Staţi bine cu autoironia...
- Alt exemplu:
Eu şi sfântul Petru din rai
Suntem urgisiţi de soartă
Ca să stăm la porţi spirt
El să stea în rai la poartă,
Eu la porţile de birt.

- Ce amintiri vă revin acum în memorie din vremurile trecute?
- Pe vremuri, Chişoda avea meseriaşi de toate felurile. Zidarul Tony, neamţ, îmi aduc aminte avea o vorbă: „Carne mai bun muncă”... Nu cred că Banatul a avut un mai mare lăcătuş ca Relu Ignat, dar nici mai mare beţiv... Venea cu două fiacăre (trăsuri - n. aut.) acasă: într-unul erau pălăria şi bastonul, iar în celălalt era el. Era şi cazangiu la fabrica de spirt, câştiga bine, iar când era zi de salariu... Moş Boloş a fost lăcătuş de mecanică fină, iar cum mama era croitoreasă, îi mai repara maşina de cusut. Când era întrebat ce vrea de mâncare, cerea tot timpul castraveţi. Îmi zicea, eram puşti, să mă duc în grădină să-i aduc castraveţi. Frizer era Ilie Popovici, zis „Puştiu”. Îl barberea pe tata, dar niciodată nu era treaz, dar de tăiat nu tăia pe nimeni şi bărberea cu briciul. Au mai fost doi ţigleri, şvabi, tată şi fiu. Apoi a venit Ştefi al nostru... Au mai fost covacii (fierarii - n. aut), Jung şi Lung, care au avut covăcie în trei părţi în Chişoda. Mergeau oamenii la ei să-şi potcovească caii, să pună cercuri la roţile de la cocie. Aveau de lucru întotdeauna. Au mai fost şuştări (pantofari - n. aut.) şi schneideri (croitori - n. aut.).
În Cotul nostru, cum îi ziceam, de la strada Caraiman la strada Islaz, noi, copiii, ne jucam popicul în mijlocul drumului, nu ne deranja nimeni. Nu era asfalt, ci un praf fin... Singura motoretă era a doctorului Munteanu şi ţin minte că făcea o larmă. Nu era nicio maşină. Oamenii mergeau cu cociile de dimineaţă la muncă şi se întorceau noaptea. Mai aveam un vecin care avea un măgar. Trecea cu măgarul şi doar atunci trebuia să ne dăm la o parte din drum. Ţin minte că la un moment dat măgarul s-a oprit în mijlocul drumului şi nu a mai vrut să meargă. L-am împins noi, copiii, dar degeaba. Cel mai frumos a fost la şcoală. Îl aveam profesor pe Gruia Boldureanu, care preda la clasele a III-a şi a IV-a. Cu clasa a III- a făcea lecţie de muzică, iar pe noi ne-a pus la memorizare, să învăţăm poezia lui A. Toma „Casa ta e ţara ta”... Mormăiam noi acolo, unii or adormit; eu ştiam dinainte poezia. Lângă mine stătea un coleg, iar în faţă o colegă, care avea părul în două codiţe.
Colegul o trăgea de chica din partea mea, iar când s-a ridicat colega, a luat penarul şi mi-a dat cu el în cap. S-a produs o larmă...
Colegii care trebuia să înveţe „Sirena lui Vasile Roaită” s-au trezit şi ei şi au început să mormăie poezia... Ne pufnea râsul, dar nu puteam râde, pentru că dacă făceam asta era vai de pielea noastră. Îmi aduc şi acum aminte prima strofă din poezia lui A. Toma:
Ţara ta e casa ta,
Poporul destoinic, muncitor,
Azi nu mai slugăreşte,
Nu-ţi bate nimeni din picior...
Învăţam din poeţii comunişti. Din Eminescu învăţam doar „Împărat şi proletar”, scrisorile şi „Luceafărul”.
În Fratelia mă „băteam” cu cei mai buni la limba română.
Eram zero la fizică şi chimie. La matematică am avut un dascăl extraordinar, căruia i-am spus că nu îmi place materia, dar mi-a replicat spunându-mi că o să mă facă el să-mi placă. Şi a reuşit...
La română, profesorul, fost preot greco-catolic, ne mai învăţa şi ce nu era în programa şcolară. Ne-a recitat „Doina” lui Mihai Eminescu...
La şcoală în Fratelia eram vreo patru elevi din Chişoda şi toţi se uitau urât la noi. M-au pus în bancă cu cea mai frumoasă fată din şcoală şi cu un coleg din Chişoda. Şi se uita fata urât la noi, că stătea între doi ţărani. Până la urmă, a ajuns să se mărite cu un chişozean...
Mai ţin minte că ne alergau elevii la şcoala maghiară. Dar asta nu pentru că eram români, ci pentru că eram din Chişoda. Când auzeai strigătul „Chişoda!”, atunci trebuia să fugi... De aia am şi ajuns sportiv.
Noi, copiii, eram străini de ce se întâmpla la nivel mare, să spun aşa. Am auzit de duba neagră, care lua pe câte unul la miezul nopţii. O auzeam, pentru că era singura maşină care intra în Chişoda.

- Ce a urmat?
- Am mers apoi la şcoala financiară, acolo unde de fapt voiam să merg şi unde mi-a recomandat şi dascălul meu să merg. La şcoala normală nu m-au primit din cauză că eram „mic burghez”, pentru că tata a avut pământ. La şcoala financiară am intrat fără examen. Adică n-au vrut să dea educaţia pe mâna unui mic burghez, dar la finanţe nu a contat. La etajul de deasupra şcolii financiare era liceul german, de la intrare în stânga era liceul de construcţii, iar în dreapta liceul sârbesc. La liceul sârbesc l-am cunoscut pe Laza Cnejevici. El cânta la armonică, eu eram în echipa de teatru, nemţii erau cu dansurile, constructorii erau cu corul, sârbii cu muzica. Rămâneam după ore pentru repetiţii, stăteam vreo două-trei ceasuri. Spectacole dădeam la Colegiul nr. 1, actualul Colegiu Bănăţean, unde era o sală festivă. Acolo mai dădeau spectacole Luţă Ioviţă, Ion Luca Bănăţeanu, acolo l-am cunoscut pe Alexandru Grozuţă. Chiar mi-a dat un autograf, era prin 1953. Lui Grozuţă şi lui Ion Cristoreanu nu le trebuia microfoane, aşa voci aveau. Pe Grozuţă l-am întâlnit într-o delegaţie, când eram la IPROTIM, la „Padeşul”, la Făget. M-a întrebat:
„Bătrâne (el, care era cam de trei ori mai bătrân decât mine), ce vrei să-ţi cânt?”. I-am spus: „Car frumos cu patru boi”. Apoi am mers cu chelnerul şi acesta mi-a arătat toate albumele de fotografii de pe unde a cântat: cu Regele Mihai, cu Ferdinand, dar şi cu Ceauşescu, cu Gheorghiu-Dej...
Îmi vine în minte o poezie pe care am lansat-o la Giroc, când a venit aici Cenaclul „Gura satului”. Tocmai se alegea primarul şi s-a făcut o sfeştanie mare. I-am zis domnului primar că vreau să vin şi eu să mă prădarăt pe-aici cu colegii de la „Gura satului”.
Dacă tot am fost cu ei peste tot, le-am zis să vină şi la mine la Chişoda. Aşadar,
Întâlnire de gradul patru
Bace moarcea la fereastră
Măi să spargă şolocatu
Şi o-ntreabă pă nevastă:
- Unge ţî s-o dus bărbatu?
Că-l caut d-o lună-ntragă
În zădar, nu-i dă găsît
L-o ascuns în pod vro babă
O pământu l-o-nghiţit?
- L-ai căutat şî la căfană,
Poace doarme-n şanţ la gropi
O s-o dus la câce-o nană
Să-i dăscânce la ghioc.
S-a pornit moarcea urâtă
Să mă cauce măi dăparce
Cu spinarea gârbovită
Şî c-o coasă lungă-n space
M-o găsît privind grinţariu Imălos şi plin dă prau
M-o pricit: gata ţî traiu
Spalăce ca să ce iau
Stai un pic, să-mi găt răchia
Care m-o ugit în vas
Că mi-i greu, bat-o pustia,
Altora ca să le-o las.
- Să ce-ajut, îmi zâce moarcea,
Şî i-am dat o dămijeană,
Ca să-i fac şî morţî parcea
Şî să fie dă pomană.
Şi să-nceapă veselia,
Baş aşa cum scrie carcea,
După ce gătai răchia
Mă-mbătai şî io, şî moarcea.
Azi dă plouă ori dă ninje
Cântă zâlele dân laută
Iară moarcea bea dă stânje
Şî d-atunşi nu mă mai caută.

Revenind, după doi ani de şcoală financiară, în 15 noiembrie, când eram în anul trei, instituţia s-a desfiinţat. Au vrut să ne bage pe toţi la construcţii, la zidărie. Adică, m-am dus să mă fac inspector şi să ajung ca Toni, neamţul, să fac case? Toni a făcut cred că treisferturi din casele din Chişoda. Aşa că am stat acasă şi am zis că mă fac paore. Dar a venit colhozul şi fără recomandare de la secretarul de partid nu ajungeai niciunde.

- Despre viaţa culturală de la oraş ce amintiri aveţi?
- Pe ceaica Marius Munteanu l-am cunoscut înainte de a ajunge la Cenaclul „Gura satului”. La cenaclu am ajuns accidental. Cenaclul „Gura satului” a fost pornit de patru orăşeni, nu era niciunul de la ţară. S-or gândit să aducă unul de la ţară... Am ajuns la cenaclu exact în ziua de Rugă. Nu am mai avut loc acasă, că mi-or venit musafirii. Ce emoţii am avut.
La „Ridendo” nu m-au primit iniţial pentru că m-au considerat un ţărănoi fără cultură. Aşa m-a făcut Ion Velican: „Ce, primim în cenaclul nostru toţi ţărănoii?”. Pe primul preşedinte al „Ridendo” nu l-am cunoscut, pe Pârvu. A venit apoi Jega. De asemenea, am şase romanţe, două tangouri şi două colinde la care am scris versurile. Toate sunt înregistrate la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor. Eu, afonul numărul 1. M-am priceput la elegii şi epigrame. Nu-mi pun coroană la poezia în grai bănăţean... Mie mi-a plăcut mai mult poezia, deşi la un moment dat trebuia să scriu şi proză. La şcoală aveam oră de compunere, unde am fost campion. Citeam reviste ca „Universul copiilor”, „Lumea copiilor”, „Dimineaţa copiilor”, pe timpul războiului, plus colecţia de poveşti pentru copii „Bucuria copiilor”. De acolo am învăţat „Odiseea”, „Iliada”, „Legendele Olimpului”, istoria Greciei, „Cântecul Nibelungilor”, care erau scrise pe înţelesul copiilor. „Infernul” îl ştiam aproape pe de rost, bine, nu cum l-a scris Dante, pentru că era mai greu de ţinut minte. La 5 ani ştiam deja să citesc.
Aşadar, la Cenaclul „Gura satului” sunt din 15 august 1991, la „Ridendo” din 1980. Înainte de prima apariţie, să zic aşa, proprie, am mai avut una, dar era jumătate a mea, jumătate a lui Ştefan Octavian Iosif.

Pastel
Turmele coboară-n vale,
Se aud tălăngi sunând,
Iar cascada se prăvale,
Una-ntruna murmurân

Râul călător de veacuri,
Spintecă pădurea-n două,
Soarele priveşte-n lacuri,
De o lună nu mai plouă.

Cântă din cimpoi păstorul
Doina codrilor de fagi
Şi departe-i zboară dorul
Pân’ la casa fiinţei dragi.

Dar adoarme trist şi singur
P-un poşor uscat de iarbă,
Pe când vântul, călătorul,
Pletele-şi desplete-n grabă.
Ultimele două strofe sunt ale lui Ştefan Octavian Iosif.

- Câte cărţi s-au adunat?
- Cam vreo 16, inclusiv asta ultima, „Duşmani de clasă”, semnată împreună cu George Lână.

- Despre ultima carte ce ne puteţi spune?
- Eu am trăit vremurile pe care le luăm în colimator în carte. Ştiu şi de lupta de clasă şi de alte asemenea petrecute până în 1965. Am fost pionier şi UTM-ist. În partid nici nu m-am cerut, dar nici alţii nu m-au invitat să intru. Bunicul meu îi ura din tot sufletul pe bolşevici.
O fază simpatică cu el a fost când a murit Stalin. Înainte nu exista zi să nu-l înjure pe Stalin. Tot zicea că nu mai crapă, dar într-o zi a murit.
L-am întrebat: „Moşule, să ne bucurăm că o murit Stalin?”.
Replica a fost: „Dumnezeu să-l ierte”. Când l-am întrebat de ce nu se bucură, a zis că el nu se poate bucura de răul altuia. „Nu-l judec eu, să-l judece Cel de sus”, a spus. Cred că de la el am moştenit umorul...
Avea patru clase primare, dar ştia şapte limbi străine. A luptat în armata austriacă şi a fost prizonieri la italieni.
Am mai scos o carte de epigrame împreună cu George, „Cuibul de viespi”. Aşa am decis să continuăm.

- Cum l-aţi cunoscut pe George?
- L-am cunoscut la... birtul Cetăţii din Piaţa 700. De atunci am rămas nedespărţiţi. Mie îmi era aproape, de la IPROTIM. Ţin minte că se făceau razii atunci. Aşa că m-am dus la birtul de vizavi de poliţie. Acolo nu se făceau razii, că erau şi de-ai lor la mese.
Bat pas de front când intru-n bar,
Considerând c-aşa se cade,
Să dau onorul militar
Coniacului cu multe grade.

Venit din depărtări,
După ce-a băut de toate,
Merge doar pe tri cărări,
Că pe-a patra nu mai poate.

- Mai poţi?, mă-ntreabă o nebună,
Văzându-mă atât de frânt.
- Mai pot, de două ori pe lună
Şi niciodată pe pământ.

Tot la birt i-am cunoscut pe Damian Ureche, Traian Dorgoşan, pe Pruncuţ, Dan Emilian Roşca.

- Dintre epigramele celebre, de care vă amintiţi?
- Epigramiştilor olteni
Maeştrilor de poante fauri,
Plin de talent şi de rutină,
De ce vă tot culcaţi pe lauri,
Când voi aveţi şi rogojină?

Adevăr
Dacă ai femei în faţă
Cugetă o treabă-adâncă:
Numai una îţi dă viaţă,
Celelalte ţi-o mănâncă.
Această epigramă a fost premiată de revista „Epigrama”.

Sfaturi le-mpărţim frăţeşte
Ca să-i fiu mereu pe plac,
Astăzi numai ea vorbeşte,
Mâine-i rândul meu să tac.

- Aveţi o memorie foarte bună...
- Păi, altfel aş mai putea colabora cu radio, dacă nu aş avea memorie? Pentru că nu mai văd să citesc. Când vin cei de la radio la mine pentru înregistrări trebuie să ştiu şase poezii.
Una dintre ultimele pe care le-am spus la radio e următoarea:
Gânduri
Motto:
Nu-ncape nici la blând îndemn
Nici la poruncă de satrap
Oricare cui în orice lemn
Oricare gând în orice cap

Mă încearcă mii de gânduri,
Albe, negre, lila-n dungi,
Aşezate rânduri-rânduri,
Când mai scurte, când mai lungi.
(...)

Nu am şcoală de poeţi,
Ca profunzii lăudăroşi,
Ce scriu versuri pe pereţi
Cu negreala din galoşi.

Şi după cum se mai spune,
N-or făcut mare minuni,
Or ajuns în Uniune
Pentru bani, nu c-ar fi buni.

Grămătici cu pocumpăr,
Criticanţi cu limba-aprinsă,
Fără pic de adevăr,
Stau pe bani cu mâna-ntinsă.
(...)

Toţi vorbesc acum pe nas,
Şi se cred ca noi mai hoţi
Şi-o s-ajungă în Parnas
Cu Pegasul fără roţi.

Istovit, dar cumpătat,
Mă opresc acum din vers,
Anonimul agramat,
Vă salut acum din mers!

Visul pescarului
Cuprins de-o dulce moleşală,
A adormit bietul pescar,
Uitând cârligul cu momeală
În iazul verde şi murdar.

Un vis frumos, un vis feeric,
L-a prins în noaptea de ispită,
Plimbându-se, pe întuneric,
Într-o pădure adormită.

Nicio frântură de lumină
Şi nici un firicel de vânt,
Doar liniştea era deplină,
Parcă desprinsă din mormânt.

Dormeau copacii în picioare
Şi păsările prin frunziş,
Doar câte o stea căzătoare
Lăsa o dâră, pe furiş.

Tot ocolind, fără busolă,
Prin pâlcuri dese cu puieţi,
Cum rătăceşte snoave Colă,
Predând la Şcoala de poeţi.

Ajuşi, în fine, la prinţesa,
Care dormea de-aproape-un veac,
Şi descheindu-şi, iute, vesta,
Porni pescarul la atac.

Dar când să-i fure-o sărutare,
Simţi ceva că îl înţeapă.
Şi aplecându-se prea tare
Se prăvăli pescaru-n apă.

În apa rece şi murdară
Se alungă frumosul vis,
Căci deja se făcuse seară,
Atunci când ochii şi-a deschis.
Trezit atunci din buimăceală
Văzu un lucru foarte rar.
Cum în cârligul cu momeală
Se tot zbătea un biet ţipar.

De parcă prinse o balenă
Ori - şi mai şi - un caşalot,
Izbi ţiparul, fără jenă,
Cu odivamo peste bot.

Urlă ţiparul de durere,
Cu glas de om ajuns la greu:
- Cu mine n-o să faci avere,
Numai atuncea când vreau eu!

Mai bine-ar fi să-mi scoţi din gură
Cârligul ăsta blestemat
Şi-ţi dau acum iscălitură
C-o să te fac, pe loc, bogat!

Doar trei dorinţi, atât mi-e norma,
Şi pot să ţi le onorez,
Grăbeşte-te, să nu-mi pierd forma,
Nu face să mă enervez!

- Aş vrea o vilă cât un munte,
Înconjurată de un zid.
- Îmi ceri prea mult, n-ai stea în frunte
Şi nu eşti şef la vreun partid.

- Dă-mi o maşină de serviciu
Să-mi duc viaţa de pescar.
- Ţi-aş da-o, nene, din oficiu,
Dacă ai fi parlamentar...

- Atuncea dă-mi măcar speranţa!
- Nu crezi că-mi ceri prea mult, tataie,
Că-mi cere, de la Fisc, chitanţa,
Mai bine frigemă-n tigaie!

Te-a părăsit şi-acum norocul
Şi pune-ţi poftele în cui,
Căci cei flămânzi nu-şi află locul
La masa celor nesătui.

- Armata pe unde aţi făcut-o?
- Am făcut Academia lui Damian, aşa i-o spus, la Craiova.
Eram la transmisiuni şi făceam şcoală acolo, alfabetul Morse.
Aveam nişte rable de staţii de transmisie ruseşti şi trebuia să ştii cum să le conectezi, cum să umblii cu acumulatorii, cu generatoarele la care trebuia să dai la manivelă să producă curent. Am făcut doi ani de armată pe muchie. În doi ani o singură dată am venit acasă, s-a nimerit ca atunci să fie nunta fostei iubite. Cum am ajuns să vin acasă: s-a spânzurat un militar pentru că l-a lăsat iubita. Comandanţii noştri ştiau tot despre noi, care are iubită, care nu. Mi-a zis comandantul meu: „Petrică, să-ţi iei imediat ordin (că o auzit că şi iubita mea se mărită) şi să te duci acasă. Dacă vrei, poţi să te spânzuri acasă, nu în unitate”.

- De la locurile de muncă ce vă mai amintiţi?
- Cum aveam pile la U.M.T., m-am angajat acolo şofer la roabă.
Asta a fost prima meserie. După o lună m-au făcut magazioner.
M-a pus dracul să merg la şcoala de calificare, să mă fac frezor.
Maistorul era neamţ şi mi-a spus că numai nemţii sunt pricepuţi la meserie, românii - buni la agricultură.
Am echivalat apoi anii de la şcoala financiară cu primii doi ani de liceu şi am intrat în anul trei la seral la Colegiul Bănăţean.
După doi ani de seral m-au făcut contabil, că aveau nevoie de unul. M-am înscris la postliceala de contabilitate, dar am făcut-o degeaba, că din cauza epigramei m-au dat afară. M-au trimis iar la munca de jos.
Epigrama suna aşa:
Sărim zilnic peste fiare
Poate o să vă miraţi
C-o s-ajungem fiecare
Din strungari în acrobaţi.
Erau fiare aruncate peste tot, de nu puteai să treci.
Când eram la U.M.T. şi dădeam oamenilor salariul, mă mai luau cu ei la Pădurea Verde, la „Ţânţarul”. După două coniace am fost praştie. Or chemat taxiul, i-au spus şoferului că îi dau 50 de lei (cursa era 25 de lei) cu condiţia să mă dezbrace şi să mă bage-n pat.

- După ce aţi plecat de la U.M.T. unde aţi muncit?
- Vreo câteva luni am fost la munca de jos. Nu am ajuns la roabă, dar nu mi-a plăcut. Eu am ajuns contabil din mijlocul proletariatului şi toţi când aveau nelămuriri, în loc să se ducă la şefa mea, care avea I.S.E.-ul, veneau la mine. Doar eram de-al lor. Pentru asta şefa mea nu m-a suportat şi m-a pus pe listă. Cu epigramele şi cu „simpatia” şefei soarta era deja hotărâtă.
M-a cules apoi şeful de cadre de la tractoare şi m-a făcut contabil la S.M.T. Giroc. Acolo l-am cunoscut pe Gheorghe Ţap, era tractorist acolo. Şef de secţie era unul Jiva. Primăriţă era doamna Haneş, care era cu doi ani mai mare decât mine şi mi-a fost colegă la şcoala financiară.
După ce s-a desfiinţat S.M.T.-ul la Giroc au vrut să mă trimită la Săcălaz. Nu m-am dus la Săcălaz şi m-am angajat topograf.
În două luni am fost calificat. Am lucrat 28 de ani topograf, până la pensie.
Când eram la IPROTIM am dat mâna cu Iliescu. A venit în vizită şi eu chiar voiam să ies, aşa că am prins delegaţia. Ţin minte apoi că a venit cineva şi i-a dat cu o părădaisă în cap. Tot o stropit în jur, şi la mine a ajuns zeamă de la părădaisă. L-am întâlnit şi pe Băsescu.

- De care vă e mai drag, dacă tot aţi amintit de preşedinţi?
- Tot un drac... La un moment dat am fost atât de aproape de Ceauşescu şi de Tito cum stăm noi acum la masă. Eu eram la lucru, în halat, şi eram înconjurat de doi securişti.

- Când v-aţi căsătorit?
- În 9 mai 1963... Apoi au venit cei doi copii. Fiica a murit în urmă cu doi ani. Am un nepot de la ea. Bunica mea voia să mă însoare cu „una mândră şi grasă”.

- Un cuvânt de încheiere?
- Nu mă gândesc la viitor, mai ales că mai am 16 ani până la sută. Pentru mine poezia a fost întotdeauna o mare pasiune. Nu am făcut poezie pentru bani, aşa cum fac unii. De exemplu, din 2016 la radio fac muncă voluntară, nu îmi dă nimeni niciun ban.

Io la mine în grădină
Nu pun mâna pe o sapă,
Că-s bătrân şi vreau ogină
Şî răchie-n loc de apă.

Rondel absurd
Vremea vremii fără vreme
Se învârte pe orbită,
Luminând fără probleme
Umbra umbrelor umbrită.

Viaţa-i plină de dileme,
Şi-ntr-o lume răvăşită,
Vremea vremii fără vreme
Se învârte pe orbită.

Mai târziu sau mai devreme,
Cu speranţa risipită,
Rând pe rând o să ne cheme
Într-o lume liniştită
Vremea vremii fără vreme.

Au consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ şi Anton BORBELY

Whatsapp