Oamenii cetății

● Cum s-a născut ideea scrierii romanului CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI ● Stilul Izdrăilă ori stilul Boemei bazale ● Dicţionar de cuvinte uitate ● Boema locală vs. Boema virtuală ● Mentalitatea critică şi mentalitatea magică ● Cum poate să scrie cineva o carte adevărată ● Ce pune la bătaie scriitorul ● Romancierul e băţul de bambus gol pe dinăuntru, ce se încarcă cu întâmplările lumii şi ale vieţii şi se transformă în flaut. Prin el vorbeşte Dumnezeu şi permite Universului să ajungă la toţi. ● Jurnalul Boemei ● O carte care dă de gândit ● Cultul pentru Învăţători şi Maeştri ● Lecţia verticalităţii şi lecţia solidarizării
şi-a rezistenţei însuşite de la ei. ● Un potpuriu cu anecdotele şi zicerile vremii ● Războiul de guerilă dintre România oficială şi România din minte ● Despre profesiunea de credinţă comună, care n-o să mai fie comunismul, nici capitalismul grivanilor, ci UMANISMUL, mereu UMANISMUL ● Parcurile oraşului ●

P.V.T.: Lumea vă ştie ca editor important: la Facla, la Editura de Vest, la Amarcord. După CARTEA CU PAMFIL (1996), abia în ultimii ani aţi explodat însă şi ca prozator: cu IULIA FEIER şi alte povestiri din memorie, în 2016, cu CARTEA BOEMEI în 2019 şi CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI în 2021. Aş vrea să-mi explicaţi trecerea.

I.N.A.: O, e mai simplu decât îţi imaginezi. Ca editor cred că reuşisem să dau ceea ce puteam eu să dau. Cu flerul, cu inteligenţa, cu sensibilitatea şi cultura mea, câte erau. Şi pe care le pusesem în slujba scriitorilor şi-a literaturii române de aici, cum au procedat şi alţi colegi de redacţie. Nici
n-aveau cum să procedeze altminteri, fiindcă editorul a fost şi va fi un dăruitor, cât o să rămână el editor şi n-o să se transforme, pur şi simplu, într-un samsar de cărţi. Unii deja au făcut-o!
Am simţit că atinsesem linia aceea care te ratifică profesional sau am simţit oboseala şi m-am oprit. Şi-am permis trăirilor şi experienţei să treacă-n cuvinte. Am ales cele cinci „pauze pentru neuroni“, ce leagă între ele cărţile care alcătuiesc ANOTIMPUL GRIVANILOR (romanul Estului, în patru volume) şi le-am publicat ca povestiri autonome în IULIA FEIER şi… Mulţi le-au receptat pozitiv şi empatic şi doar un Nimeric de la foaie, „clona“ Marelui Nimeric, s-a apucat să mă tragă de urechi harnic, deşi nu pricepea nimic. N-avea „organ“ pentru literatură, săracul, şi, cu ce ieşea-n evidenţă, ieşea-n evidenţă cu stratul de grăsime de pe foale şi cu stratul de osânză de pe creier. Şi cu tenacitatea cu care susţinea prăpăstii. Că de ce nu fac eu descrieri de natură, cum învăţase el la Liceu şi de ce nu continui linia Calistrat Hogaş? Vai de mama noastră! Dac-ar fi citit Camus („Nuntă la Tipasa“, măcar) ori Lampedusa sau Faulkner ori Malraux sau Llosa sau Márquez ar fi admis că mutaţiile sensibilităţii, la început de mileniu III, te îndreptăţesc să transformi descrierea de natură în peisaj existenţial.
Să nu-l fi frecventat el pe niciunul şi să fi rămas la Hogaş? E posibil. Ca şi trufia că cine vorbeşte engleza e om de cultură!
Te-a podidit nu revolta, ci mila. Ai înţeles că vă despărţeau nişte decenii de-napoiere culturală şi n-avea rost să stai la taclale cu „magistrelul“. Eventual îl puteai da în judecată pentru incompetenţă, însă nu erai sigur c-o să priceapă pentru ce-l dai în judecată!
Pentru mine, ca autor, problema receptării cărţii era mai puţin importantă, esenţială era scrierea ei. Mă preocupa
să-mi depun mărturia. Nu ştiam că pot să fiu şi un bun stilist; urma să mă conving, deşi nimeni nu-mi garanta c-o să-mi iasă.
Chestiunea care m-a obsedat totdeauna a fost aceea a unui stil de sinteză, unde neologismele şi arhaismele, conceptul filosofic şi termenul ştiinţific, rostirile în argou sau în grai şi celelalte să se aşeze în pagină fără gâlceavă şi fără să dăuneze textului, fonic. Nu-mi trecea prin cap că, după şapte ani de şedere zilnică la masa de scris, aveam să creez un stil: stilul Izdrăilă! N-aş fi-ndrăznit să cred.
Ce mă obsedau, mă absedau substanţa şi măreţia muncii de editor şi personajele şi aproape deloc dialectica scrisului, care-i mai subtilă şi mai surprinzătoare decât e percepută îndeobşte. Uneori dă peste cap însuşi „planul“ cărţii, pe care l-ai gândit iniţial, iar romanul începe când vrea el să înceapă, cum zicea Gabriel García Márquez. Nu trebuie decât să ai puterea să suporţi materia epică şi personajele ce ţi se zbat în minte şi să nu te grăbeşti. Încolo, cartea se dezvoltă după o logică numai a ei.
Ce mi se pare ciudat, în ce-ţi zic, e că tu mi-ai cerut să-ţi spun cum mi-am schimbat „statutul“ de editor în acela de scriitor, iar eu, fără să-mi dau seama, m-am apucat să-ţi livrez câteva „secrete de laborator“!

P.V.T.: Chiar asta vă rog să faceţi. Şi, dacă v-aduceţi aminte, să fixaţi momentul când v-aţi decis să scrieţi CARTEA BOEMEI &CARTEA EDITORULUI. Aş fi curios să aflu. Dacă v-amintiţi…

I.N.A.: Mi-amintesc, desigur. Momentul a existat şi n-am nicio reţinere în a-l descrie. Era în 2016 şi ne aflam la Bookfest, la Salonul de carte, ediţia a IV-a, la Timişoara. Luam parte la prezentarea volumului IULIA FEIER şi alte povstiri din memorie, la Târg. Lângă mine se găsea Ionel Funeriu, care abia sosise de la Hălăliş, reşedinţa lui de vară, şi se prezenta şi cartea lui Biografii lexicale, apărută la aceeaşi editură.
Decisesem să participăm împreună la o lansare decentă sau aşa ne-nţeleseserăm cu editorul, însă ne-am trezit amestecaţi, „băgaţi la grămadă“, şi din doi autori am devenit patru, plus vreo cinci–şase vorbitori. Iar condiţiile erau dintre cele mai improprii: zgomot, foială continuă şi-o muzică de fond care mai mult încurca, decât să ajute. Mai lipseau nişte vuvuzele!
Am înţeles subit că nu cărţile-l interesau pe editor, cât o lansare trufaşă, cu fală, cu care să-şi reducă la tăcere competitorii locali. Şi asta ne-a umplut de nervi; cel puţin pe mine. Când am luat cuvântul, m-am apucat să hăhălinşez la organizatori, la ascultători… Se cruceau oamenii aceia, de ce auzeau. Am spus numai prostii.
Şi-abia după ce m-am descărcat şi s-a-ncheiat daravera, m-a abordat un cititor pentru autograf. Şi cititorul era editorul de la Eikon şi mi-a propus să scriu o Carte a Editorului, pentru el. N-am spus la nimeni nimic şi, dacă m-ar întreba un critic, tot nu aş spune. L-aş lăsa să-şi chinuie el neuronii. Ţie îţi spun. Nu ştiu de ce, dar pe tine nu te pot refuza.
M-a obsedat luni în şir oferta asta, până m-am dumirit că doar CARTEA EDITORULUI nu-i de-ajuns. Că editorul lucră cu scriitori, iar scriitorii iubesc poezia sau proza ori teatrul, sau cu ce se ocupă, însă iubesc şi udătura şi
se-ndeamnă la glajă. Şi n-ai cum să scrii separat CARTEA EDITORULUI, iar pe boemi să-i scoţi din scenariu cu totul. Ai văduvi peisajul de personaje şi saft.
Ai continuat să meditezi pe marginea textelor şi-ai lăsat Cartea să crească ea din ea. Te fascina prestaţia editorului, dar te fascina la fel de tare şi lumea Boemei.
Aluatul comun a dospit în tine, cât a dospit, apoi l-ai aşezat în pagină aşa cum a dorit el să se aşeze în pagină. În mare parte diferit decât îţi propusesei tu la-nceput.
Intenţionasem să scriu CARTEA EDITORULUI, cu Alexandru Medoia, redactorul de carte, personaj principal, dar a ţâşnit Ticu Izdrăilă, fostul merceolog, din planul secund şi a luat prim–planul, avea lipici la idei şi-o memorie fabuloasă şi buia viaţa în el. Era mai autentic decât toţi şi mai generos decât generoşii sau aşa se aşeza el la mine în minte. Şi m-a dovedit. A devenit „constructorul“ Boemei şi „de–constructorul“ mentalităţii la ăia de la masa vecină, care jucau alba–neagra cu existenţa şi de care-l leagă o duşmănie virilă.
Alături de alţii, Izdrăilă animă ambianţa Boemei, căreia
i-am imaginat „tipologiile“ şi i-am descris „etajele“, cum
m-am priceput. Apoi am dat drumul la personaje în roman. Şi personajele-şi ciuleau urechile şi îşi încordau auzurile
s-audă şi să reţină cuvântul Maeştrilor. Ori le-am permis să se-nbârfe ele între ele şi să-şi dea-n petec. Să savureze la idei ori să viclenească la vorbe şi să fie inimitabile. Şi-ndeletnicindu-mă eu cu scrisul şi ţinând aproape de personaj, mi s-a făcut
dintr-odată lumină în cap şi-am înţeles că nu eu îl scriam pe Izdrăilă, ci el pusese stăpânire pe mine! Mă purtam şi vorbeam în „stilul Izdrăilă“, aşa cum Alfred Jarry se comporta şi vorbea aidoma lui Domn’ Ubu! Toate ideile mele ajungeau pe hârtie în lexicul lui, deşi nu fusese, în viaţa civilă, decât merceolog. Am realizat că exagerasem şi-a fost o greşeală să mă las pe mâna lui Izdrăilă şi să-i fac şi pe ceilalţi să vorbească toţi ca unul şi unul ca toţi. Cât trăiserăm, ni se propusese „modelul“ şi refuzaserăm „modelul“.
Mă aflam în încurcătură şi nu mă simţeam în stare să dau relief stilistic şi relief psihologic tuturor personajelor, ce mi se buluceau în minte: peste treizeci ori peste patruzeci! Ceva trebuia să întreprind totuşi pentru că, oricât pusese gheara pe mine fostul merceolog şi oricât mă amuzau arcaşii nemuririi de pe la mese, n-aveau cum să vorbească la fel ca Maeştrii şi nici cum să rostească acelaşi discurs. Atunci am tranşat net între ostaşii Boemei bazale, pentru care am inventat un stil numai al lor, vorbit savuros şi lejer de Izdrăilă şi de-ai săi ortaci de pahar şi cărturarii şi artiştii din urbe, ce se exprimă într-o limbă română elevată şi fără cusur. Şi ţin seama şi de gramatică. De aici mi-a fost mai uşor. Observaţia a limpezit personaje şi stil şi din clipa aceea am ştiut că boema din CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI e boema virtuală, boema din capul meu şi nu o s-o găsească în altă carte nicicare. Şi n-o să vorbească nimeni, în viaţa reală, aidoma lui Izdrăilă şi aidoma celorlalţi havări ai fostului merceolog. De altfel, câţiva comentatori inteligenţi ai cărţii aveau să prizeze ideea exact.
După aceea, luni de zile, chiar ani, am trăit ambianţa Boemei. Şi personajele. Şi cel mai mult m-a fascinat forfota, poporul Boemei aşteptând răbdător şi cu gâturile întinse, ca nişte bâtlani, către Învăţători şi Maeştri. Şi salivând nemurire.
Glisam din mine în personaje şi personajele mă populau nesfârşit şi nu ştiu dacă am mai existat pentru mine, în anii aceia. Îmi desfătam auzul cu replicile lor şi-mi aromeam cerul gurii cu aroma cuvintelor lor. O seamă dintre ele uitate, ieşite din uz şi-abandonate de vorbirea curentă, încât sunau ca nişte licenţe poetice, cum o să noteze un comentator al romanului.
Resuscitam împreună cuvintele astea uitate şi le reactivam conotaţiile şterse de vreme şi ne bucuram de fiecare slovă sau de fiecare formulare recuperată şi trăiam deliciul cuvintelor uitate. Şi eram fericiţi.
Rămâneam zile-n şir la masa de scris şi aproape nu mai existam pentru ceilalţi, iar contactele mele cu realitatea
de-afară se subţiaseră drastic. La zece dimineaţa mă aşezam la birou şi câteva ceasuri respiram numai Boemă — multă Boemă bazală, bine-nţeles — şi repetam de zeci ori de sute de ori replicile şi cuvintele alea uitate, pe care şi le spuneau personajele şi doar pe cele mai expresive le aşterneam pe hârtie. Încă nu eram conştient că boema din Carte nu avea mai nimic în comun cu boema locală, destul de subţire şi mediocră şi pe care n-am frecventat-o. La fel cum n-aveam să conştientizez decât mai târziu că, tot stăruind îndelung asupra Boemei bazale şi tot scriind şi experimentând limbajul de-aici, o să creez un stil: stilul Izdrăilă. Ori stilul Boemei bazale. De unde să conştientizez aşa ceva? Dac-ar fi reuşit alţii isprava, mi-aş fi dat seama numaidecât.
Eu mă exersam încontinuu în stilul Boemei bazale şi trăiam momente de maximă satisfacţie, dar nu dădeam importanţă. Nu mă interesau decât personajele şi intriga dintre personaje şi ce aveam să comunic, dacă aveam ceva să comunic. Eram destul de trufaş să spun da.
Au venit însă comentatorii cu observaţia că „podoaba aleasă“ a Boemei mele e limba (Gligor Haşa, scriitorul din Deva, cel dintâi). Nu mă gândisem. Că uzitez, mai cu seamă în dialoguri, de vorbe şi expresii „de mare forţă conotativă“ şi că limbajul este, „şi frust, şi proaspăt şi vetust, voit hasdeian“ iar, pe alocurea, sfidează însuşi firescul. Atunci când resuscit la viaţă vorbe de mult abandonate de vorbirea curentă, încărcate de seve şi arome şi care încântă auzul. Să le tot zici şi ceilalţi să le-ascunte ori să se pătrundă de frumuseţea limbii uitate…
Cam la trei luni de la apariţia romanului CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI a sunat telefonul. La celălalt capăt al firului era Dumitru Radu Popescu, scriitorul şi academicianul, şi mi-a cerut să scriu un Dicţionar de cuvinte uitate, cele din CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI. Pentru Editura Academiei.

P.V.T.: V-a propus Dumitru Radu Popescu să scrieţi un Dicţionar de cuvinte uitate?

I.N.A.: Mi-a propus. Şi-am amuţit. Eram, totuşi, prea extenuat ca să mă angajez la încă o muncă de chinez bătrân. Poate o să se-ncumete altcineva; m-a bucurat însă faptul că academicianul Dumitru Radu Popescu n-a uitat că Academia Română este purtătoarea de grijă a limbii române. Mai ales astăzi, când invazia de termeni străini riscă să slăbească şi să standardizeze o limbă aşa de bogată şi de frumoasă, ca a noastră.
Dar să ne-ntoarcem la personaje, care vin din ele şi trec prin mine, iar eu sunt numai intermediarul. Nici nu mai simt nevoia să le particularizez atâta. Există stilul Boemei bazale, ce s-a născut organic, odată cu ele, şi mă fascinează să le aud vorbind şi să le pun pe hârtie. Percepţia e aproape estetică
şi-s ca nişte ficţiuni plauzibile, iar tonul scriiturii-i cumva impersonal. Radu Ciobanu, în cronica Domniei Sale, a avut intuiţia să scrie că atât Izdrăilă, cât şi ceilalţi pixologi de la masa fostului merceolog, vorbesc un savuros argou sui generis, inventat de autor. Un argou ce mixează „elemente din argou underground cu neologisme uşor avariate, cu bănăţenisme (fest, fras, baş, gost, clisă, păsulă, lulă, şlog) şi rostiri sudiste, recurente în text (acilea, cevaşilea, dincoloşea, acoloşea…) ceea ce întreţine impresia de ficţiune a acestor mono– şi dialoguri care formează textura întregii cărţi“. Înseşi personajele Boemei bazale par de-a dreptul fictive, arondate unui asemenea lexic. Şi exclusiv oldaşii de la masă comunică între ei în stilul Izdrăilă, iar în afara Boemei – niciunul. Sunt doar personaje şi nimic altceva.

P.V.T.: Şi totuşi, la apariţia CĂRŢII BOEMEI şi-a CĂRŢII EDITORULUI s-a iscat niţică zarvă-n oraş şi fiecare căuta să se descopere-n roman şi să-ngroaşă rândul nemulţumiţilor. Unii supăraţi că i-aţi băgat în carte, alţii că i-aţi lăsat pe dinafară. Că dacă n-or să rămână prin ce-au scris, baremi să rămână ca personaje, s-audă lumea de ei. Şi i-a deranjat şi faptul că nu scrieţi nicăieri boema timişoreană şi numai boema bazală şi, când găsiţi că e cazul, ziceţi despre boema de gală şi daţi şi nişte figuri nemuritoare de aici. Şi mai folosiţi şi tonul ăla impersonal, despre care aţi spus. Şi-i ca şi cum n-aţi avea nimic în comun cu boemii locali şi n-aţi viza pe niciunul!

I.N.A.: Nici nu-l vizez pe vreunul. Şi nu scriu pentru mine ori pentru cititorul de azi. Scriu. Şi dacă unul sau altul se regăseşte într-un personaj, el nu în personaj se regăseşte, ci în tipologie.
Şi e normal să se-ntâmple aşa. Ca autor, n-am făcut decât să trasez reperele şi atmosfera Boemei, apoi am lăsat personajele să vorbească-n roman. Am urmat sfatul lui Jack London care preţuia cel mai mult, la Stevenson şi la Kipling, inteligenţa cu care se excludeau ei pe ei din poveste şi permiteau personajelor să ocupe prim–planul. Să vorbească ele despre ele şi să crească ele din ele. Să se definească fiecare cu ce a venit ori cu ce şi-a adus aminte. Ori cu ce l-au ajutat alţii să-şi aducă aminte.
Să se aşeze-n pagină firesc şi să te captiveze cu povestea vieţii lor. Să te prindă zorii cu lumina aprinsă şi să nu te înduri să stingi becul. Şi „Extraordinar!“ şi „Parcă-l văd înaintea ochilor! Personajul“ să spui şi „Este ca-n viaţă! Dar exact
ca-n viaţă!“ s-adaugi uimit şi să nu te miri că vorbeşti şi te comporţi aidoma altora, ce subîntind arcul de cerc al vieţuirii boeme şi se înscriu în categorie. Şi dacă vocea cârcotaşă o să se facă auzită, o să se facă. Tu nu despre boemii din oraş ai scris şi nu eşti sigur c-o să-nţeleagă treaba. Ori o să priceapă fiecare cât îl ajută cultura sau cât îl înfundă.
Ticu Izdrăilă şi Vasile Gafencu, profesorul de română, sau Gabi Nisipaşu ori Veniamin Mitoşelu şi ceilalţi protagonişti ai Boemei bazale au existat sau n-au existat, astăzi nu mai are nicio relevanţă. Şi nici cum au coagulat şi s-au prăsit personajele, la mine în minte. Esenţial e că te-ai înarmat c-o răbdare imensă şi-ai lăsat să aditiveze, la tine în cap, câte un tic lexical sau câte un gest ori rezonanţa unei voci auzite cândva şi care au prins să cheme alte voci şi-alte ticuri verbale şi care, împreună, au dat sunetul fundamental al poveştii
şi-al personajului, ce o să se-aştearnă pe foaie.
Şi când un cititor ocazional se-mbăţoşează şi te acuză
de-asemănarea pe care o vede între sine şi personaj, ori măcar între o parte din sine şi personaj, asta nu-i rău deloc; e ceea ce-l face părtaş la tipologie. Aureolat de lumina memoriei, personajul devine mai plauzibil decât omul real, din care ai decupat o frântură comportamentală sau o-ntâmplare hazoasă. Şi, dacă Mâna lui Dumnezeu a-ntârziat deasupra capului tău în clipele alea şi te-a-ngăduit, înţelegi că nu mâna comună e cea care-a scris, ci Mâna Divină a trimis impulsul către mâna comună şi mâna fizică a luat plaivaizul între degete şi a trecut pe foaie ce a ajuns la ea, iar personajul o să convingă şi-o să rămână.
Peste cincizeci de ani sau peste o sută de ani, ce-ţi reproşează acuma boemii locali o să fie ca o laudă, pentru că viaţa din ei o să irige personaje şi texte şi-o să fii apreciat, atunci când tu n-o să mai fii, fiindcă n-ai ţinut cont de sensibilităţile lor şi n-ai bălit după aplauze şi-ai scris pentru totdeaua. Şi, dacă o să vrea Creatorul, tu chiar o să scrii pentru totdeauna. Pentru că o să stăruie asupră-ţi şi-o să te umple de har şi o să scrii cu har. Adică o să-ţi dea capacitatea de-a induce viaţă în minţile cititorilor, de fapt echivalent de viaţă şi personajele o să fie autentice-ntru totul şi asta o să fascineze lectorii cărţii şi ei o să-ntârzie cu romanul în mâini şi-o să fie-ncântaţi de psihologii şi de lexic, de regalul lingvistic care o să-i ridice peste boemii din urbe. Nu ai nimic cu exponenţii boemei locale — ce să ai? -, dar n-o să penetreze substanţa Boemei decât într-o proporţie nesemnificativă.

P.V.T.: Cu toate astea, la apariţia romanului dumneavoastră - deşi, la iveală, nu a scos capul unul - s-au pornit să bată depeşă după depeşă, la multe redacţii din ţară. Au înroşit firele telefoanelor. Să nu se scrie despre carte, că se simţeau acolo-n roman, vizaţi.

I.N.A.: Nu îi vizam pe ei, ţi-am mai spus. Mai curând e vorba de mentalitatea de-o au şi de modul cum receptează un text literar. Că o carte — o povestire sau un roman sau ce este — o receptezi estetic sau nu o receptezi deloc. Mentalitatea critică trece totul prin grilă estetică, singura ce validează personaje şi scrieri. Peste o jumătate de secol sau peste mai mult, existenţa noastră o să se-ncheie şi ce avem unii cu alţii, acum, n-o să mai intereseze pe nimeni. O să rămână doar cartea şi-o să fie citită, dacă se justifică artistic şi dacă ce punem noi în ea — ambianţă şi personaje — o să le simtă ca plauzibile. Şi dacă ce pledăm noi o să li se pară în regulă.
Mai există, însă, şi mentalitatea magică — mentalitatea aborigenului din Altamira sau din Tassili, care-şi repede suliţa-n bizonul de pe stâncă, apoi te pofteşte la masă. Pentru el bizonul de pe stâncă şi bizonul real sunt totuna. Mentalitatea magică receptează în cheie magică. Anulează lecţiunea estetică a volumului şi-o-nlocuieşte cu lectura „în cheie“! Aştepţi un comentariu critic şi te trezeşti cu imputări şi reproşuri. Nu e nimic mai fals. Spiritul critic şi lectura estetică sunt puse în paranteză şi dă năvală mentalitatea magică, care arată cu degetul! Complet anapoda. Mai cu seamă că, în cea mai mare parte, personajele Boemei bazale sunt integral inventate: Izdrăilă şi Aurică Tulpan, poetul sindicalist, Cerasela şi Abdullah… Altele abia dacă-ţi aduc în minte frânturi din discuţii purtate în trecut, câte un tic verbal sau comportamental ori câte un vers memorabil sau vreo păţanie cu tâlc topită-ntr-un absolut de memorie şi pe care o urmăreşti ca-ntr-un vis…
Şi totuşi astăzi, când reciteşti CARTEA BOEMEI & CARTEA EDITORULUI, nu mai eşti aşa de sigur pe tine: nu-ţi mai aminteşti de protagoniştii reali, care au fost şi dacă au fost, dar îţi dai seama că tot ce scrii aici ai trăit mai-nainte. Că puterea ta de-a născoci este egală cu zero şi că deteşti fantazarea sterilă.
Vorbeşti întruna despre contemporani şi-ţi place să crezi că eşti contemporan cu contemporanii adevăraţi şi-ţi dai silinţa să scrii despre ei. Şi scrii despre Boema virtuală — fabuloasă prin atmosferă şi personaje — şi eşti zgârcit cu Boema din urbe, care a fost mediocră, cum ai mai zis, şi ai evitat-o într-adins. Este ce cred că s-a înţeles.

P.V.T.: S-a înţeles. Ce-aş dori acuma să detaliaţi este cum se scrie o carte ca asta? O carte adevărată?

I.N.A.: Cu nesfârşită răbdare. Cum a aşeptat Gabriel García Márquez, cel ce a scris Un veac de singurătate în mai puţin de doi ani însă, înainte de-a se aşeza la maşina de scris, s-a gândit la carte şaptesprezece ani. Şi cam tot de-atâţia a avut nevoie şi pentru Toamna patriarhului, iar pentru Cronica unei morţi anunţate - de treizeci.

P.V.T.: Pfui! Datele astea mai bine nu le dăm în interviu, că descurajăm scriitorii şi rămânem fără!

I.N.A.: N-ar fi o pierdere grea, dacă ar renunţa la plaivaz. Şi aşa sunt mai mulţi scriitori decât cititori. Inflaţie mare!
M-ai întrebat cum se scrie o carte adevărată şi-ţi răspund: străduindu-te. Şi cu talent, dacă există. Şi cu-ncredinţarea că Mâna Divină o să-ntârzie deasupra ta suficient, cât să-ţi duci lucrarea la capăt.

P.V.T.: Mai concret!

I.N.A.: Mai concret n-am ce să-ţi spun decât atâta: să-ţi cultivi facultatea răbdării şi să nu dai rasol, cum ar zice nebunul de Izdrăilă, personajul. N-ai la ce să te grăbeşti, când e vorba de-o carte. Trebuie doar să ai tăria de-a te lăsa devorat de-o mulţime de personaje, ce te bântuie până şi-n somn şi de care nu te poţi elibera decât prin scris. Să suporţi gestaţia ideilor şi gestaţia cărţilor, oricât ar dura.
Substanţa povestirii sau substanţa romanului să dospească în tine, ca aluatul, şi să crească în tine, carne din carnea ta şi sânge din sângele tău şi spirit din spirit. Obsesiile ce te obsedează să rupă din tine-ndelung şi să nu li te mai poţi opune.
Să te hărţuie-ntruna obsesiile şi adevărul care te hărţuie, până se domolesc şi se-aşază şi până primeşti dezlegare la scris. Nici n-o să mai zici despre tine, fiindcă mereu o să zici despre obsesii şi despre adevăr, care o să fie şi ale altora. Iar mărturia ta o să fie mult mai utilă pentru vieţile lor, că numărul zilelor tale o să se-ncheie-n curând.
O să te treci în surdină şi-o să alături trăire lângă trăire şi întâmplare lângă întâmplare, până o s-atingă masa critică
şi-o să explodeze în scris.
O să te prăbuşeşti în cuvinte şi-n fraze, până la sfârşitul zilelor. Că o să-ţi mistuie fiinţa întruna şi-o să mori şi-o să învii pe rând, iar la urmă o să învingi demonii ce te posedă şi-o să ţâşneşti din obsesiile ce te macină, de parcă o să te naşti a doua oară. O să fii Scriitorul.

P.V.T.: Domnule Ion Nicolae Anghel, am venit c-o mulţime de întrebări, pe care să vi le pun: despre roman, despre Cartea aceasta cu zeci de personaje, cu glisări de planuri şi situaţii rezolvate-n parabole ori în texte de artă poetică, străluminate, toate, de un lexic special, ce vă particularizează printre confraţi. Ori despre meseria de editor, pe care aţi iubit-o cel mai tare în viaţă. Dar vă ascult şi mă bucur să vă ascult. Şi ce îmi spuneţi nu e doar un răspuns la întrebările mele, e un text impresionant despre condiţia creatorului şi despre dialectica scrisului şi despre şansa de a da o Carte cu destin. Vă mărturisesc că sunt gata să renunţ la intenţiile cu care-am venit, numai să continuaţi în acelaşi ton. Prin urmare, reformulez întrebarea: ce pune la bătaie scriitorul, ca să reuşească-ntr-un asemenea demers?

I.N.A.: Totul: sensibilitatea şi cultura din el şi ştiinţa de-a construi povestea şi de-a controla intriga, ce detonează acţiunea, şi personajele care să-ţi sufle în ceafă ca nişte duhuri… Şi miza romanului, pe care o pledează autorul şi pe care Cartea o duce cu sine în lume. Şi scrie cu ce are-n el, cu ce a trăit şi cu ce-a învăţat de la alţii, cu tot ce i-a impregnat sensibilitatea artistică şi mintea. Cu gândurile şi trăirile care l-au obsedat şi-l obsedează şi-acum şi cu contradicţiile ce-l sfâşie lăuntric. Şi cu personajele ce fac parte din el şi care-s goale, ca nişte saci din piele, când le scrie numele prima dată, dar care se „impurifică“ cu ce îndeasă în ele şi se umplu cu determinaţii şi din existenţe fictive devin mai puternice şi mai reale decât existenţele reale. Şi textul poartă în el amprenta scriitorului, iar A.D.N.-ul lui este peste tot. E ceea ce-l deosebeşte de ceilalţi. Numai că atenţie mare la modul cum foloseşti darul de har, primit de la Creator. Ferească Sfântul să te înfumuri şi să-ţi pierzi cumpătul! Să te crezi mai important decât poţi să fii, că ratezi totul!
Esenţial e să practici scrisul fără vanităţi şi fără trufii şi să vezi în tine doar ocazia şi doar organul prin care materia cărţii se varsă-n nişte structuri prozodice şi narative preexistente ori în nişte tipare prestabilite, ai zice, fiindcă nu inventezi tu totul…
Eşti prilejul, dar şi recipientul şi tubul prin care curge fluidul afectiv până atinge incandescenţa şi precipitează misterios. Pentru că asta avem la sfârşitul sfârşitului: un precipitat de destin şi-un vehicul ce suportă incandescenţa. Eşti vehiculul, cum a spus OSHO, comentatorul Profetului lui Kahlil Gibran. Sau e ce-am înţeles eu din ce a scris OSHO.
Iniţial, viitorul scriitor e ca un „băţ de bambus gol pe dinăuntru“, care se-ncarcă cu întâmplările lumii şi ale vieţii, cu speranţele şi eşecurile, cu tristeţile şi suferinţa, cu măreţia şi tragismul uman, câte există. Le adună în sine şi le-ndură-ndelung, iar când ating punctul de fierbere trec în cuvinte. Eşti intermediarul şi trestia de bambus goală pe dinăuntru se transformă în flaut. Prin el vorbeşte Existenţa sau Dumnezeu. Vorbesc prin tine. Şi reprezinţi exclusiv calea şi mijlocul, ce permite Universului să ajungă la toţi.

P.V.T.: Frumoase imagini sunt astea cu sacii din piele goi, în care artistul îndeasă ce a trăit el şi ce-a agonisit şi de la alţii, până le umple cu substanţă şi devin memorabili. Sau imaginea grozavă cu „băţul de bambus“ gol pe dinăuntru dar care, fecundat de memorie şi de har, devine flaut. N-am mai auzit!
Îmi trec prin gând şi alte întrebări şi-aş dori să obţin şi-alte răspunsuri, la întrebările ce mă împung. Şi vă mărturisesc că nu m-aştept la niscai dezvăluiri biografice spectaculoase de la dumneavoastră, cu toate că cititoru-i nerăbdător să ştie şi ce-i cu autorul, cu omul real pe care-l am eu în faţă şi el numai Cartea. Mă gândesc să lăsăm, totuşi, lucrurile pe altă dată, dac-o să mai fie şi-un altă dată.
Lumea vă cunoaşte ca editor şi asta-i suficient, încât să motiveze scrierea CĂRŢII BOEMEI şi-a CĂRŢII EDITORULUI şi v-aş ruga să mai întârziem o vreme asupra romanului, fiindcă nu mi se pare un text literar obişnuit, ci o Carte care provoacă gândirea. Şi nişte lămuriri sunt necesare aici. Aţi publicat CARTEA BOEMEI în 2019, iar în 2021 aţi revenit cu ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Aţi adăugat patru capitole noi la textul de bază (Poetica de la „Boema“, Jurnalul Boemei, Un potpuriu cu zicerile şi anecdotele vremii şi Mangaliotul), cam o sută cincizeci de pagini în plus. Ce ţin să aflu este explicaţia unei reveniri atât de rapide asupra primei ediţii.

Petru Vasile TOMOIAGĂ