Prof. univ. dr. Titus Slavici s-a născut în 13 noiembrie 1958. Este urmaș al marelui prozator Ioan Slavici. După absolvirea şcolii gimnaziale şi a liceului, a urmat cursurile Universităţii Politehnica din Timişoara, absolvită în 1983 cu licenţă în inginerie industrială. În anul 1994 şi-a luat doctoratul la Politehnica timişoreană, în inginerie industrială, tema fiind „Programare asistată de calculator în scopul prelucrării entităţilor geometrice complexe”.
În anul 2000 a susținut licenţa în domeniul economic – finanţe-bănci – la Universitatea de Vest din Timişoara. Tot aici a obţinut, în anul 2001, licenţa în domeniul economic, managementul firmei. La Universitatea Politehnica a obţinut, în anul 2004, licenţa în informatica aplicată. Deține un titlu de doctor, din 2006, la Universitatea de Vest, în finanţe, teza de doctorat fiind „Optimizarea managementului financiar utilizând metodele inteligenţei artificiale”.
În ceea ce priveşte activitatea profesională, între septembrie 1983 şi septembrie 1985 a lucrat la Electrotimiş, ca inginer programator.
Din luna septembrie a anului 1985 lucrează la Universitatea Politehnica din Timişoara, unde a ocupat funcţiile de asistent, lector şi profesor universitar.
Din luna octombrie a anului 2000 este profesor universitar şi la Universitatea „Ioan Slavici”, instituţie de învăţământ superior pe care a fondat-o în acelaşi an.
Prof. univ. dr. Titus Slavici are o bogată experienţă în conducerea proiectelor de cercetare-dezvoltare şi este un antreprenor de succes, având afaceri în domeniul hotelier şi industrial.

- Domnule profesor, să începem cu... începutul.

- Neam de neamul meu este născut în comuna Şiria, de lângă Arad, de unde provine şi marele nostru clasic Ioan Slavici. Sunt stră-stră nepot al acestuia. Nu ştiu dacă are relevanţă faptul că eu m-am născut în Buhuşi, judeţul Bacău, pentru că acolo a avut tata prima repartiţie. Eu mă consider şirian şi am ajuns să cunosc tradiţiile locului, ale satului ardelean transilvănean, parte din lucrările scriitorului fiind inspirate de aici şi chiar faptele din acestea s-au petrecut pe acele meleaguri. „Moara cu noroc” este pe lângă Ineu. Există trei variante şi se pare că a fost autentică Moara cu noroc. Romanul „Mara” este pe podul de peste Mureş între Lipova şi Radna. Am apucat să cunosc acele realităţi cu care s-a dezvoltat satul românesc de-a lungul secolelor şi deceniilor. Bineînţeles că Şiria a fost şi ea în Imperiul Austro-Ungar. Cu toate necazurile generate de faptul că Imperiul a impus o altă limbă oficială, românii noştri se prezentau la procese fără să cunoască limba. Trebuia să-şi angajeze avocaţi, translatori. S-a mai umblat şi la nume. Bunicul a fost Bălteanu şi l-au transformat în Tamaş. Unul dintre cei mai mari profesori ai Politehnicii timişorene, Constantin Miclăuş, a fost Miklosi. Aşa a rămas şi în legendă: academicianul Miklosi, un mare geniu al învăţământului.
Revenind, m-am născut în 13 noiembrie 1958. Primii ani de şcoală i-am făcut la Timişoara, la Şcoala Generală nr. 1, o şcoală de cartier din Fabric. Fiind crescut numai de mama, n-a avut puterea fizică şi morală să mă transfere. Cei mai buni elevi erau transferaţi de părinţi la Pedagogic, la Loga. Eu am încheiat cursurile gimnaziale la Generală 1. Doar trei copii din toată şcoala, din generaţia mea de absolvenţi, am intrat la liceu. Dar în momentul în care am intrat la liceu, la Liceul nr. 10, fără modestie, o parte din inteligenţa mea nativă a trebuit să fie dublată de munca menită să recupereze handicapul şcolilor mediocre de cartier. Încet-încet am venit printre cei mai buni elevi, astfel încât în clasa a XII-a am fost şi premiant pe ţară la Olimpiada naţională de fizică. Am recuperat din mers şi nu a fost uşor. În clasa a IX-a colegii mei spuneau bancuri în engleză şi franceză, iar eu nu ştiam decât două-trei cuvinte. Am venit cu un mare handicap. Dar a fost un liceu bun, serios, în care din mers, având putere de muncă şi ambiţie, i-am ajuns din urmă. La Bacalaureat şi admiterea la facultate am intrat cu 10.

- Ce vă mai amintiţi din anii copilăriei?

- Din păcate, familia mea a avut o existenţă tragică. Bunicul din partea mamei, care avea 90 de hectare de pământ, fiind considerat moşier, a fost ridicat şi dus la canal, în închisoare. A venit înapoi la 55 de ani, eu nu am apucat să-l cunosc. Toţi anii de după eliberare, deşi a lucrat ca perceptor la Arad, în Consiliu, nu i s-a luat acest lucru în considerare şi a rămas să nu aibă ce să pună pe masă. Din ce a mai avut şi-a cumpărat o căruţă şi doi cai, iar de la 55 de ani şi până la 85 de ani, când a murit, pentru a se întreţine, a făcut cărăuşie, aceasta deşi, repet, avea şcoală. A fost ostracizat. Ţin minte şi acum, se trezea la 4 dimineaţa, dădea mâncare la cai, şi mergea să ducă comenzile. Mai ţin minte că, până a murit, era cu urechile la Radio Europa Liberă, să audă cum era atacat comunismul. Îmi tot spunea: „Nu se poate conduce fără opoziţie”. Noi nu aveam ce să înţelegem, că eram îndoctrinaţi de partidul comunist. N-am înţeles atunci ce înseamnă opoziţie; asta până în 1990. A muncit pentru a trăi. Altfel, probabil ar fi intrat în depresie; dintr-un om bogat, cu şcoală, să ajungă aşa. Mama a fost dată afară din facultate din acest motiv. Nu am amintiri plăcute din acea perioadă, dimpotrivă.
Copilăria mi-a fost marcată de privaţiuni financiare. Dar am găsit bucuriile specifice vârstei. N-am simţit atât de mult lipsurile, parcă nu conta. Nu aveam blugi, cum aveau colegii mei, dar nu a contat. Eram cel mai bun la sport, în generală am fost premiant, lucru insuficient când am ajuns la un liceu de elită. Mi-am făcut bucuriile simple. Încet-încet s-a instalat ambiţia de a fi primul. Am făcut mai multe facultăţi. Mai întâi Politehnica, apoi calculatoarele şi apoi finanţe. Întotdeauna am căutat să fiu primul. Aşa cum era regimul comunist, să spunem şi asta, totuşi, când am fost la liceu şi facultate, cei care învăţam bine am fost încurajaţi, indiferent de originea părinţilor. Era acea deschidere din anii ’70. Ca student am primit bursă republicană. Comunismul a creat nişte premise pentru dezvoltarea profesională.

- Din facultate cu ce amintiri aţi rămas?

- Am avut mari dascăli. Şi în perioada comunistă, învăţământul universitar românesc a fost de valoare. Aşa cum a fost, închistat, cu percepte... Studenţii cu primele medii din orice facultate am fost primiţi în rândurile partidului comunist, ca membri. Nu cred că ne puteam opune. De aceea unii dintre actualii politicieni se laudă că nu au fost membri de partid în regimul comunist. Nu au fost pentru că nu erau în acel eşantion de 5%. Partidul comunist punea valorile la muncă...
Fără carnetul de partid nu puteai avansa nici în fabrică, nici în alte părţi. Partidul a trecut peste faptul că bunicul a fost chiabur, că tata a fost legionar. A dat o şansă şi celor muncitori, cum mă consider şi eu.

- Când v-aţi căsătorit?

- După facultate m-am căsătorit. Nu a fost o căsătorie reuşită. Din acest mariaj s-a născut un băiat, Andrei Slavici, acum rezident în Germania. Avem, aşadar, un Slavici şi în Germania. Eu, care mă consider un mare patriot, am fost total împotrivă. I-am spus: „Andrei, tu eşti român, în România te-ai şcolarizat (a făcut şcoala şi liceul la Lenau), nu poţi să pleci acum în Germania”. Fiind divorţat, soţia a spus că ea l-a crescut mai mult, iar eu să-i dau bani şi să-l ajut. Aşa că s-a dus în Germania. Am o relaţie extraordinară cu el, sunt mândru de el.

- Care a fost drumul dumneavoastră după facultate?

- Am fost stagiar la întreprinderea „Electrotimiş”, timp de doi ani, cum era pe vremea comunismului. Comunism care stabilea, trebuie să recunosc, nişte ierarhii mai cinstite. Şefilor de promoţie cu diplomă de merit şi dublă repartiţie ni s-a dat şansa să rămânem, după stagiu, asistenţi universitari. Aceasta pe baza unei ierarhii stricte, făcute după medii. Astăzi nu se mai întâmplă aşa ceva. Orice post din învăţământul universitar devine sinecură, ocupat pe bază de nepotism, relaţii şi aşa mai departe. Din păcate... În comunism şeful de promoţie, din 500 de oameni, primea repartiţie guvernamentală în învăţământul superior. Avea şansa să se afirme în continuare.
Cum spuneam, erau nişte ierarhii construite parcă mai cinstit. E drept, nu toate. Ştim acum ce a reprezentat partidul comunist şi ce reprezenta comunismul, dar în anumite sectoare a dat şansă valorilor să se afirme. Ca să facem o comparaţie, vedem ce e în sport acum...
Sub nici o formă, nu sunt un apologet al comunismului. Teoria mea este că, în România, comunismul a avut nişte rezultate, regimul Ceauşescu a scos cât se putea scoate din comunism, dar cu privaţiuni prea mari. S-a creat o industrie, nu putem zice că nu, s-au făcut multe. Dar privaţiunile la care am fost supuşi au fost prea mari. Repet, datorită vârstei nu le-am simţit. Nu mergeam cu maşina, dar aveam o bicicletă şi eram fericit.
Acum am revenit din nou la bicicletă. În schimb, principiile comunismului au făcut să nu putem concura, nu din cauza sistemului, ci deoarece comunismul a avut limitele lui. Neîncurajând economia de piaţă, lupta aceasta şi competiţia – să câştige cel mai bun – comunismul nu a putut să facă mai mult pentru bunăstarea membrilor unei colectivităţi.

- Revenind, aţi rămas asistent la Politehnica timişoreană...

- Am fost patru ani asistent, apoi am avut şansa să vină Revoluţia. Aveam colegi la 40 de ani care erau asistenţi, nu se făceau înscrieri la doctorat. Totul era blocat de celebra „academiciană” Elena Ceauşescu, care nu admitea aceste lucruri. Şansa de după Revoluţie a fost deschiderea şi competiţia pe valori. Am prins imediat o bursă şi am mers la Universitatea din Tel Aviv, în Anglia. Am stat câteva luni în fiecare loc. Mi-am deschis orizonturile.

- Cum a fost trecerea de la România comunistă la alte valori?

- Ca viaţă, a fost un şoc. Ca industrie, nu erau cu mai mult de zece la sută înaintea noastră. Industria noastră de până atunci a avut un nivel; era puţin rămasă în urmă în ceea ce priveşte utilizarea calculatorului, dar în rest... Aveam maşini pe care nu le vom mai avea vreodată, eu fiind de meserie inginer în construcţia de maşini. Am avut şansa să-mi dau doctoratul la Pisa...

- Atunci de ce s-a distrus industria constructoare de maşini?

- Eu nu sunt de acord cu ideea că s-a distrus cu intenţie. S-a distrus din neputinţă. Nu i-a obligat nimeni să dea 20 de fabrici la acelaşi proprietar în administrare sau să le dea la oameni care nu aveau legătură cu uzinele respective. Totul s-a făcut politic, au fost plăţi pentru membrii de partid. De ce suntem acum ajutaţi cu fonduri să reconstruim industria? Neputinţa, nepăsarea, ignoranţa, frica au contat.

- Construim acum? Folosim banii cum trebuie?

- Da. O mare parte se folosesc. Se deschid mici făbricuţe. Şi eu, cu fonduri europene, am realizat o platformă industrială la Cenei. Dar coloşii pe care i-am avut, de miliarde de euro, nu mai avem de unde să-i luăm: Reşiţa, Hunedoara, Oţelu Roşu, Bocşa, Anina, Electromotorul, să mă refer numai la Banat. Cum am spus, nu a fost intenţia nimănui, ci neputinţa noastră. Erau alte priorităţi: să câştigăm voturi...

- Au ajuns în funcţii de conducere oameni slabi...

-... care nu aveau nici o legătură şi care aveau alte priorităţi, acelea de a câştiga voturi prin orice mijloace. Şi acum, nu se câştigă voturi dând pomeni? Deşi ţara se îndreaptă spre faliment. Ţara nu poate susţine nivelul pensiilor, al salariilor din ceea ce se produce. Atunci, ca unii să câştige voturi, ne împrumutăm. Am dat de multe ori această comparaţie, această metaforă: suntem ca o familie în care tata este neputincios şi ca să mulţumească familia, să-şi păstreze autoritatea, mai vinde un hectar de pământ, mai vinde aurul familiei; dar nu ca să dea copiii la facultate, ci pentru a trăi mai bine. Asta facem şi noi. Ne împrumutăm nu să finalizăm reactoarele de la Cernavodă, ci ne împrumutăm tot mai mult ca să trăim mai bine. Mare parte dintre noi suntem fericiţi. Sunt bugetarii, medicii, mulţi pensionari de lux, care au pensii şi salarii decente. Statul român nu ar putea suporta aceste plăţi, într-o economie reală, din venituri. Noi dezechilibrăm balanţa pentru a trăi mai bine; este vorba despre raportul consum – investiţii.

- Când v-a venit ideea de a pune bazele unei instituţii private de învăţământ superior?

- În anul 2000. Simultan am început învăţământul de stat şi liceal. Am riscat nişte bani – ca antreprenor trebuie să rişti –, echivalentul a două-trei apartamente. Am spus să încerc să pun bazele unei instituţii de cultură. Fiind chiar din mediul universitar – am urcat rapid ierarhia, de la asistent, la şef de lucrări, conferenţiar, în zece ani am ajuns profesor universitar plin – am avut viziunea să pot crea şi conduce o universitate pe principii corecte universitare. Au mai fost şi alte încercări, dar cu oameni care nu erau universitari. Fiind din interiorul sistemului am înţeles mecanismele şi cum lucrează acesta. Am ştiut cum să aleg valorile, cum să conduc. Nu este uşor. Este o competiţie privat-stat...

- În ce măsură ajută statul sectorul privat în acest domeniu?

- Absolut deloc! Statul nu ajută universitatea. Din contră, plătim numai impozite. Deşi sunt pe învăţământ şi pe alte instituţii private, nu sunt chiar de dreapta, să spun: Gata, trebuie să privatizăm! Sunt două sectoare delicate: învăţământul şi sănătatea, în privinţa cărora foarte greu se va stabili cum este mai bine. De ce zic asta? Am fost în Statele Unite ale Americii, am şi predat la Drexel. În SUA, ca etalon al dezvoltării capitaliste, învăţământul şi sănătatea sunt peste 90% private. Multă lume ar zice că e bine. Economia este bine să fie privată. În învăţământ şi sănătate, din păcate, nu este aşa de bine în Statele Unite. De ce? Toată lumea ştie: un an de învăţământ universitar costă de la 25.000 de dolari în sus; în patru-cinci ani se adună o avere. Pentru a urma o universitate în Statele Unite mulţi părinţi strâng bani încă de când copilul e mic. Le povestesc studenţilor că celebrul Steve Jobs, care a întemeiat I-Phone, I-Pad-urile, compania Apple, a fost înfiat de la un indian de către o familie de americani autentici, iar condiţia de adopţie a fost ca până la majorat părinţii adoptivi vor avea cei 150.000 de dolari care să-i garanteze învăţământul universitar. A început facultatea, după doi ani a abandonat-o, a pierdut banii, dar apoi a devenit un geniu.
În SUA aceeaşi problemă este şi în sectorul medical. O operaţie, cea mai simplă, de apendicită, costă 12.000 de dolari. Asigurarea de sănătate nu le permite multora să facă operaţia aceasta. Nu-ţi plăteşte nimeni. Efectiv, se moare din această cauză. Trebuie un echilibru între privat şi stat. Privatizarea excesivă din SUA, care în domeniul economic a ridicat-o la statutul de cea mai puternică economie din lume, în învăţământ şi zona medicală a dus la un monopol privat care a ridicat preţul la un nivel nesustenabil, intangibil majorităţii oamenilor.
Statul a intervenit în domeniul învăţământului şi a creat universităţi de stat, câte una în fiecare stat american, cu 10.000 de dolari anul de şcolarizare, pentru a fi accesibile mai multor tineri.
Privatizarea şi capitalismul au câştigat, în viziunea mea, bătălia cu comunismul, creând o viaţă decentă în întreaga Europă. Sunt însă probleme în învăţământ şi sănătate.

- Aţi predat în Statele Unite. Cum vi s-au părut studenţii de acolo, comparativ cu cei de la noi?

- Este încă un miracol, pentru că nu vin mult mai bine pregătiţi. La ei aşa e construit sistemul şi, probabil, taxele mari îi ambiţionează, încât nu am auzit să fie mulţi care să facă o facultate şi să nu aibă de lucru. Evident, nu dă nimeni 40.000 de dolari pe anul de şcolarizare pentru a nu ajunge ceva. Sunt absorbiţi mai uşor de industria lor performantă. Nu îmi este foarte clar cum nişte studenţi care nu sunt fantastici în „anii mici” ajung să ducă o economie care este, totuşi, cea mai performantă din lume.

- Îi pot ajunge chinezii pe americani?

- E interesant subiectul. Am fost şi în China. China este un alt miracol, un paradox mai mare. Există un partid unic comunist, cu instrumente de coerciţie, de forţă, care înlătură sindicatele, care a ajutat capitalismul să se dezvolte într-un ritm cu o rată mai mare decât în regimurile capitaliste. Deci, partidul comunist sprijină o dezvoltare capitalistă. Evident că acest lucru nu poate dura. Fie capitaliştii chinezi nu vor mai tolera să aibă doar puterea economică şi nu o aibă pe cea politică şi vor da o lovitură de stat, fie cu un preşedinte comunist puternic, revine comunismul şi acaparează, cumpără şi conduce întreprinderile capitaliste. Este o situaţie de tranziţie care a creat un miracol. Acolo în 30 de ani s-a schimbat stilul de viaţă. Părerea mea este că nu pot coexista paşnic cele două sisteme în aceeaşi ţară. Puterea economică e la capitalişti, dar puterea politică e la comunişti. În China este o situaţie atipică şi temporară, tranzitorie. Spre ce va evolua, nimeni nu ştie.


- Să ne întoarcem la noi şi vă rog să abordaţi, în câteva cuvinte, şi partea economică a activităţii dumneavoastră.

- Am dezvoltat un lanţ de hoteluri pentru tineret, cu preţuri accesibile, hoteluri numite după romanele scriitorului Ioan Slavici: „Mara”, „Moara cu noroc”. Hotelurile au mers extraordinar până la venirea epidemiei de coronavirus, tocmai pentru că am oferit nişte preţuri scăzute, mergând pe un număr mare de clienţi. Fiecare hotel are peste o sută de camere. Gradul de ocupare era de 80-85%, cu preţuri mici, iar acest trend a fost menţinut mai bine de un deceniu. Hotelurile au fost ideea mea. Fără nici un fel de sprijin, am cumpărat nişte cămine comuniste. Nu am luat-o de la zero, nu aveam timp şi nici bani pentru aşa ceva. Sunt, cum spuneam, nişte cămine comuniste, de fapt zidurile de beton. În rest, absolut totul s-a schimbat. S-au câştigat astfel doi-trei ani. Pentru a economisi, am lucrat cu firmele mele de construcţii. Clădirea Universităţii „Ioan Slavici” am ridicat-o singur, cu şase oameni, angajaţii mei, cu cărămidă din demolări din Parcul Industrial de la Cenei, unde am cumpărat fostul CAP, iar din trei grajduri am recuperat cărămidă şi lemn pentru clădire.
Cu 500.000 de euro am ridicat o clădire de 4.000 de metri patraţi, care valorează acum 3-4 milioane de euro. Nu m-am priceput la aşa ceva, însă din mers am învăţat să ţin un şantier de construcţii, nu sunt inginer în construcţii. Am citit cărţi, m-am informat şi timp de 20 de ani am ţinut şantierele de construcţii. Şi acum am un şantier pe strada Ştefan cel Mare, unde vor funcţiona centre de învăţământ, cercetare şi business. Concret, o parte va însemna extinderea universităţii, vor fi şi spaţii de închiriat.
Având afacerea principală bazată de hoteluri, pandemia ne-a dat puţin înapoi. În această perioadă, hotelurile au venit pe zero. Alţii care au avut hoteluri le-au vândut, au devenit datori la stat. Eu nu sunt dator la stat.
Din considerente de moralitate n-am dat în şomaj pe niciunul dintre cei 35-40 de angajaţi ai hotelurilor, pentru că am considerat că dacă cu ei am muncit în perioada bună, îi ţin să facă lucrări de întreţinere, să zugrăvim. Asta, repet, în condiţiile în care nu am avut venituri.
Acum ne-am axat pe proiecte europene, atât eu, cât şi universitatea. Am un colectiv de 15 oameni cu care lucrez în fiecare zi, fără vacanţă, fără concedii. Aceşti oameni au crescut odată cu mine şi am învăţat în ultimii 15 ani. O parte dintre ei sunt doctoranzi în cadrul Politehnicii timişorene. I-am învăţat să scrie un proiect, să dezvolte o afacere. Acum traversăm o perioadă grea. Speră să nu ne întoarcem la ce a fost acum un an, pentru că ţara va intra în colaps. De o lună-două, hotelurile au revenit la un 10-20%, de exemplu.

- Vorbinţi-ne despre investiţia de la Cenei...

- La Cenei am ridicat un complex industrial. La fel cum am salvat acele cămine comuniste, aşa am salvat fostul CAP din Cenei de la demolare. Am făcut aici o pensiune, care are şi o bază sportivă pentru studenţi. O parte dintre grajduri am transformat-o într-o fabrică de peleţi, într-una de mobilă. Momentul pe care îl traversăm acum e unul greu, dar am salvat măcar infrastructura... La noi, utilajele cu care au muncit părinţii noştri au ajuns la fier vechi, s-a dus şi tradiţia muncii. Nu mai găseşti un strungar, un sudor, un frezor, un maistru bun. Unele dintre aceste meserii se învăţau în şcoală, dar mai importantă era ucenicia la locul de muncă.

- A fost o greşeală desfiinţarea şcolilor profesionale?

- Eu nu cred că a fost o greşeală. O cunosc bine pe doamna fostă ministru Ecaterina Andronescu. Cred că în cazul ei se poate vorbi de o presă potrivnică pentru imaginea care i-a fost creată. Şcolile profesionale nu au fost desfiinţate în întregime. Aceste şcoli s-au distrus pentru că la un moment dat, dispărând fabricile, nu au mai avut căutare. De aceea nu mai avem oameni pricepuţi în meserii mai grele. Acum a apărut şi la noi învăţământul dual, dar nu ştiu ce viitor va avea acesta. Industria trebuie să se refacă, pentru că România nu are din ce altceva să se susţină. Din păcate, noi nu putem trăi din turism. Sezonul estival la noi este scurt, două-trei luni, iar investitorii se orientează spre alte ţări, cum ar fi Egiptul, unde sezonul este 10-11 luni pe an. Investitorii nu vor veni să facă mari staţiuni de schi la noi, odată pentru că înălţimile munţilor noştri sunt până în 2.000 de metri, iar din pricina încălzirii globale zăpada este garantată la o înălţime de 3.000 de metri. Austriecii nu mai investesc decât în staţiuni situate la înălţimi de peste 3.000 de metri. Aşa că şansa României rămâne industria, iar eu sunt convins că ea va începe să meargă.

- Aţi amintit că v-aţi întors, ca mijloc de deplasare, la bicicletă... Cum se descurcă un biciclist în Timişoara?

- Da, într-adevăr. După 30 de ani am revenit la bicicletă. Circul cu ea zilnic, chiar şi iarna trecută am mers cu biciclete. Că m-aţi întrebat, pistele de biciclete sunt puţine în Timişoara şi nu sunt interconectate între ele...

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ