Anul acesta, în luna februarie, omul de cultură Cornel Secu a împlinit 75 de ani şi, sigur, a fost aniversat mai întâi în cadrul clubului „Helion”, club pe care l-a fondat. După ce în luna martie a acestui an domnul Cornel Secu a avut amabilitatea să ne acorde un interviu, acum am avut parte de aceeaşi bunăvoinţă a omului de cultură şi am purtat un dialog cu domnia sa. A fost un dialog amplu, la capătul căruia vom afla de la invitat cine este, cum şi-a desfăşurat viaţa până acum şi care-i sunt ideile legate de viaţa civică, politică şi, în general, despre societate.
Aşadar, un om pentru municipiul Timişoara, ajuns în Banat din Oltenia, de la Băileşti, care îngemănează în structura sa calităţile mai multor personalităţi din „provincia latină” Oltenia şi care, cu multă bucurie, a pus câte un strop de munte din priceperea adunată şi, cu multă trudă şi sudoare,
s-a străduit spre binele oraşului bănăţean să-l înalţe în semeţia sa pe o nouă treaptă de evoluţie, în lumea culturii, mai ales pe tărâmul literaturii de anticipaţie.
Pentru că interviul din luna martie a adus mai mult în atenţie revista „Helion”, clubul „Helion” şi activităţile desfăşurate în jurul acestui club, în dialogul din aceste pagini nu vom vorbi despre „Helion”, acordând mai multă atenţie biografiei părintelui literaturii de anticipaţiei din Banat, Cornel Secu. Totuşi, dacă am amintit de revista „Helion”, la ediţia din 2021 a Convenţiei Europene de Artă şi Literatură Science-Fiction, EUROCON, ce s-a desfăşurat la Fiugi, în Italia, premiul pentru cel mai bun magazin S.F. a fost decernat revistei tipărite „Helion”, redactor-şef al revistei fiind Cornel Secu.
- Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Cornel Secu, şi ce istorie a numelui purtaţi?
- M-am născut la Băileşti, în 25 februarie 1946, fiu de ţăran. Sunt localităţi cu numele Secu, în judeţul Dolj, lângă Filiaşi, în Vrancea (sate mici), în judeţul Neamţ (Mănăstirea Secu), iar Secu, în mod normal, ar trebui să vină din latinescul sicus, sica, sicum, care înseamnă arid, lipsit de apă, secat.
Tatăl meu era un adevărat ţăran, cu iubire de pământ cum rar am văzut şi care nu concepea ca vreo brazdă din pământul lui, pentru care a murit tatăl său în primul război mondial şi pentru care el a trudit şi a cumpărat cât a putut din agoniseala pe care a avut-o, să-i fie luat cu japca.
Am asistat la momente dramatice în existenţa ţăranului român de după 1950, când eu percepeam cu o anumită luciditate această realitate, dar, în acelaşi timp, am avut şi un fenomen de respingere a muncii brutale care exista în agricultură la vremea respectivă. După şcoală, mergeam să lucrez pământul, având pământ, nu foarte mult, dar destul, pe care nu putea să-l muncească chiar o familie şi, atunci, copiii erau (şi eu şi sora mea mai mare cu doi ani decât mine) luaţi la muncile câmpului (eu mai mult, ea mai puţin, pentru că mai trebuia să stea acasă şi să ajute la gospodărie), dar eu din clasa întâi am fost luat la muncă. Seceratul se făcea de regulă la sfârşitul lui iunie. Orzul şi secara erau primele care se coceau, după aia era grâul, care, dacă era an bun, era bine pentru ţărani, pentru că erau cotele imense pe care le dădeam la ruşi. Nu uit asta, când dădeam 170 de kile de carne de porc, cotă, în fiecare an, şi 110 kile de carne de vită în fiecare an şi erau ani când veneai de la arie cu doi saci de grâu, să zicem, din cinci hectare sau şase hectare puse cu grâu, pentru că erau cotele pe care le dădeam la ruşi. În anii secetoşi, răi, era tristeţe pentru ţărani. Noroc că tatăl meu erau un om care se chivernisea bine şi el avea întotdeauna rezerve.
- Clasele primare şi gimnaziale unde le-aţi absolvit?
- Şcoala am făcut-o la Băileşti. Am avut avantajul că din neamul nostru, care era neam de ţărani, s-au ridicat câţiva oameni de seamă, care erau avocaţi, ingineri, preoţi şi care au fost un exemplu pentru mine. Unii aveau legături strânse cu noi, alţii se îndepărtaseră din cauze politice. Tatăl meu nu-i suporta pe cei care erau membri de partid şi nu le dădea voie să intre în curtea noastră. Era o întrebare pe care o punea tot timpul la fiecare individ care apărea în familie, de exemplu, pe soţia mea a întrebat-o dacă este membru de partid. Nu era, la început, iar când a devenit, i-am spus să nu spună pentru că nu mai puteam merge la Băileşti.
Am avut acest exemplu, am învăţat destul de bine. Nu am fost premiant niciodată, dar am fost pe locul 3 sau 4. Atunci nu erau 10 inşi pe loc. Era unul singur, premiul întâi, unul singur, premiul al doilea şi aşa mai departe.
- Liceul unde l-aţi făcut?
- Liceul l-am făcut la Craiova, la „Fraţii Buzeşti”. A fost un liceu pe care, de fapt, l-au făcut mulţi înaintaşi din familia noastră, pentru că „Buzeşti”-ul, între cele două războaie mondiale, având taxe şcolare mici, mai mici decât la Colegiul „Carol”, unde erau taxe mai mari, aici fiind numai copii de moşieri, iar la „Buzeşti” erau băieţi de târgoveţi, de ţărani mai înstăriţi şi aşa au făcut unii şcoala acolo, la „Buzeşti”, şi eu am avut acest exemplu. „Buzeşti”-ul era cel mai bun liceu din Craiova, la ora aceea, dar şi la ora aceasta. Era bun la toate, cu toate că la Colegiul „Carol”, care se chema „Nicolae Bălcescu” atunci, erau şi două clase de sport. Noi îi băteam la toate, şi la sport, la handbal, la baschet, la Olimpiadele şcolare. Eu am fost coleg cu câţiva mari sportivi, campioni naţionali. Cel mai mult se practica sportul de echipe. Cele mai bune echipe de volei, de băieţi şi fete erau la „Buzeşti”, erau campioane naţionale la elevi şi, atenţie, două sportive, Cornelia Lăzeanu şi Ileana Enculescu au jucat în echipa naţională care a luat medalia de bronz la Tokio, la Olimpiada din 1964. Erau mai mari decât mine, una cu un an, iar cealaltă cu doi ani.
Eu, în liceu, am avut o tentativă să joc handbal şi m-a văzut profesorul de matematici care era celebru, Anastasie Petrescu, doctorat la Paris, la cel mai mare geometru al secolului XX, Jacques Hadamard, care a venit pentru el de la Sofia, din Bulgaria, adus cu o maşină (era un congres de matematici la Sofia).
Profesorul de matematică ne-a fascinat pe noi, dar avea un fix: nu suporta sportivii. Zicea că dacă faci liceul, trebuia să faci liceul, dacă vrei să faci sport, să te duci la liceul sportiv. El m-a văzut pe mine cu un coleg de clasă care era handbalist la Clubul Sportiv Şcolar, club care era vis-à-vis de liceu. Tot acolo era şi sala de sport a clubului sportiv orăşenesc şi erau şi mai multe terenuri de tenis, de volei, era şi clubul Voinţa lângă el, era o zonă cu baze sportive, era şi stadionul Tineretului unde juca Ştiinţa, care era în „B” atunci.
„Sică” Petrescu m-a văzut acolo la teren, m-a scos la lecţie şi mi-a dat nota unu. Eu, după aceea am făcut umanul, din cauza acestei note de unu pe care-am luat-o la el, pentru că am tras de mi-au ieşit ochii să nu rămân corigent. „Sică” Petrescu nu a vrut să trec la uman, pentru că eram foarte bun la geometrie. La uman, matematica am făcut-o tot cu „Sică” Petrescu. Deci, eu am fugit de „Sică” Petrescu, dar n-am scăpat de „Sică” Petrescu. La uman am făcu doar algebră şi trigonometrie, un an.
Am fost considerat unul din elevii buni la română, dar când am fost foarte bun la română, am avut acel moment trist, în 1962, când am fost dat afară din liceu pentru că tatăl meu a refuzat să se înscrie la G.A.C.. Trebuia să merg la faza pe ţară la Olimpiadă. Bine că mi-am încheiat situaţia şcolară.
- Care au fost profesorii pe care i-aţi avut în liceu şi care au fost cei mai apropiaţi de ceea ce vă doreaţi să fie un profesor de liceu?
- Toţi profesorii de la „Buzeşti” reverberau în spaţiul naţional. Fiecare avea o personalitate deosebită, inclusiv profesoara de muzică. O chema Cîţu, Silvia Cîţu. Era o tipă mică, bondoacă şi se suia pe un scaun, când dirija. Ne-a băgat în cor, care era de peste 100 de persoane la liceu. Am cântat în cor.
Dumitru Năstăşel, directorul nostru, era un tip înalt, mai plin, puternic, profesorul de franceză, Ion Schinteie, Origen Bunescu, un tip tânăr şi deştept, profesor de fizică, Dogaru era profesor de latină, Ion Dumitrescu, unul din marii psihologi ai României, mi-a fost profesor de psihologie, după aceea a fost directorul Institutului de Psihologie, până când Institutul s-a desfiinţat, Ocoleanu, profesor de biologie, Zamfirescu, profesoară de latină. Majoritatea profesorilor pe care-i i-am avut în liceu au devenit profesori universitari, unii când s-a înfiinţat Universitatea din Craiova au predat aici, iar alţii au ajuns să predea la Universitatea din Bucureşti.
Dintre profesorii pe care i-am vizitat după ce am terminat liceul, au fost doi, „Sică” Petrescu şi profesorul de română, Petre Predică. „Sică” Petrescu stătea într-un cartier cum ar fi Ronaţ la noi. El şi-a dat doctoratul în timpul războiului, la Paris, Sorbona, avea vreo 30 de ani atunci. A venit în ţară din Franţa şi a fost trimis pe front la ruşi. Era un tip extrem de concis şi avea o memorie fabuloasă, cu care impresiona pe toată lumea.
Petre Predică este şi-n istoria lui Călinescu, prima, cea din ̓41. El a fost în Cenaclul „Sburătorul”. Era un profesor extraordinar! Eu făceam recenzii pentru gazeta liceului, pentru că mă punea el. Eu l-am avut pe el profesor din clasa a opta, până în clasa a unsprezecea (patru ani de zile). Mă trimitea, în fiecare săptămână, să-i cumpăr „Gazeta Literară” şi „Contemporanul”. Cele două apăreau în zile diferite.
Cu Predică, profesorul de română, am făcut mai multe excursii la Bucureşti şi am mers la Facultatea de Filologie, la nişte cursuri. Unul dintre cursuri a fost cel susţinut de George Călinescu. Noi ne-am dus din timp şi am stat în picioare pe lângă perete, în amfiteatrul „Odobescu”. După ce el intra, urma un cârd de aproape douăzeci de inşi, care erau asistenţi, conferenţiari, în frunte cu Piru, Alexandru Piru. Am fost de două ori la Bucureşti cu Predică, de fiecare dată mergând la Universitate.
- Unde vă petreceaţi vacanţele în timpul liceului?
- În vacanţele de liceu, ritualul era aşa: chiar dacă nu mergeam în fiecare an în Moldova (dar mergeam cam an de an acolo), mai mergeam la Anina. Acolo aveam un unchi care era neînsurat, inginer miner. De fapt, nu era la Anina, era la Steierdorf, lângă Anina şi mai mergeam pe la el. Era fratele cel mic al mamei şi fusese crescut de mama şi avea un fel de obligaţie morală faţă de noi (l-a ţinut la facultate). Vacanţele mi le petreceam până în luna august, clar, agricultură, din 15 iunie, de când începea vacanţa, şi până pe la 1 august, iar de la 1 august, până pe după Sfântă Mărie, dacă mergeam undeva, mergeam, dacă nu, stăteam liniştit la Băileşti. După 62, de când ne-a luat pământul, în fiecare vară munceam. Am muncit la GOSTAT. Aici am lucrat şi în vacanţele din timpul studenţiei, ca să fac bani.
- Când aţi intrat prima dată în contact cu oraşul Timişoara?
- Prima dată am venit la Timişoara când am făcut o haltă în drum spre Steierdorf, prin ̓58, cred că era şi mi s-a părut un oraş foarte rece (se vorbea destul de mult ungureşte). Eu eram elev, eram cu sora mea, prin clasa a şasea. Mi s-a părut un oraş cam străin, aşa, cam rece şi foarte distant. Am mai venit peste alţi câţiva ani de zile şi iarăşi am făcut o haltă şi iarăşi ne-am plimbat prin Timişoara, iar de data asta nu mi s-a mai părut atât de rece ca prima dată. După ̓61, am mai revenit în ̓62 şi atunci am avut o relaţie mai bună cu oraşul. Nu mi s-a mai părut atât de distant, atât de respingător, atât de neprietenos. Întotdeauna am fost impresionat, când am venit, în comparaţie cu Craiova, unde nu erau clădiri aşa mari. La Timişoara m-au impresionat clădirile mari, Dicasterialul, clădirile de pe Corso, Poşta, clădirile din Piaţa Unirii şi Piaţa Libertăţii. Ce m-a mai impresionat la Timişoara, era faptul că unde era podul Michelangelo, era o pasarelă de lemn şi erau canotori pe Bega. Asta mi-a plăcut întotdeauna, să admir canotorii. Jiul nu trece prin Craiova, trece la 2, 3 km de Craiova...
- A urmat facultatea.
- Eu, iniţial, am mers să mă înscriu la facultate la Bucureşti. Aveam de optat între drept şi filosofie. Predică a zis să mă duc la filosofie şi iniţial m-am dus la filosofie, dar n-am avut dosar bun şi nu m-au înscris. După aceea m-am dus la drept şi cei de acolo au zis că nu-i bun dosarul. Înscrierile se făceau în luna iulie. În primul rând era o fază de verificare a dosarului. Am venit acasă şi am descoperit că a apărut o broşură care se chema „Admiterea în învăţământul superior” şi acolo erau toate secţiile şi toate facultăţile din ţară. Eu am avut o mătuşă care era nemţoaică (era de lângă Cernăuţi), a fost prima nevastă a lui unchiul meu, cel de la Craiova, la care am stat în liceu. Ea m-a învăţat câteva cuvinte în limba germană. Aşa am ajuns la Timişoara şi am intrat din prima.
Înainte de a intra la facultate, era un curs pregătitor care se desfăşura de la 1 august, până la 1 septembrie. Eu am venit la cursul pregătitor la Timişoara.
În perioada pregătitoare, mergeam la Universitate. Era o chestie benevolă, puteai să mergi când voiai. Trebuia să te înscrii. Erau cursuri de pregătire pentru limbă, erau cursuri de pregătire pentru literatură.
Examenul la facultate l-am dat din română, scris, care însemna gramatică şi literatură, istorie, scris, apoi, română, oral, istorie, oral şi istorie modernă şi contemporană, oral. Eu am fost pe locul opt la admitere. Am fost 22 în grupă. Facultatea a durat cinci ani, încheiată cu susţinerea examenului de stat (licenţa).
În timpul cât am dat admitere, am fost impresionat de dărâmarea grajdurilor regimentelor austriece, din care a rămas numai unul, sala de sport numărul 2, care acum este studioul de teatru al Teatrului Naţional. Acolo au fost grajduri de pe timpul imperiului, şi le-au aruncat în aer şi s-a făcut o prăfăraie şi s-au spart geamurile clădirilor de lângă Facultatea de Chimie, de pe Telbisz (asta pentru că nu toţi locuitorii au deschis ferestrele, iar celor care nu le-au deschis li s-au spart geamurile din cauza exploziilor de la dinamită).
În anul întâi am făcut sport, pentru că eram bun la atletism. L-am avut pe Cornel Iovănescu, antrenor şi pe Emil „Lulu” Grozescu, care era asistentul lui. Antrenamentele erau de două ori pe săptămână. Numai când erau competiţii erau antrenamentele.
Eu am fost de la bun început un tip activ în domeniul cultural. Spre exemplu, brigada artistică a Universităţii era formată în majoritate din filologi şi era problema băieţilor la această brigadă. Eu am fost selectat. După aceea, făceam parte dintr-un grup de recitatori. Apoi m-am dus la Casa Studenţilor, şi la Casa Studenţilor am trecut pe la Cenaclul „Excelsior”, dar n-am fost impresionat. Era într-o perioadă mai de criză. Tot la Casa Studenţilor am făcut parte dintr-un grup de recitatori, dar eram folosiţi pentru diverse evenimente politice. Am fost foarte prins în aceste activităţi, până în anul patru. Am fost şi la Cenaclul Universităţii, care se chema Hyperion şi care era în plin avânt atunci, era mai bun decât Cenaclul „Excelsior” de la Casa Studenţilor. Era condus de către un student, Ion Cădăreanu. Clubul studenţesc de la Universitatea era un club extraordinar, foarte tare. Acolo am citit poezie, alături de Pia Brânzeu, în ̓68, şi am avut parte de o critică foarte dură.
Compuneam poezii erotice, dar n-am avut consultant de specialitate, şi când m-am dus cu ele, că aveam pe file de A4 mai multe texte, la Cădăreanu, a zis să nu citesc din ele. Atunci n-am citit din ele. Am făcut un grupaj de 8, 9 poezii, cu altă tematică.
Nu am locuit pe toată durata anilor de facultate în cămin. Am fost chiar şi preşedinte de cămin şi n-am stat în cămin, decât parţial, aşa. Am locuit în gazdă.
Am început să lucrez din anul întâi, vara, câte o lună jumate, două luni şi făceam bani. Am lucrat şi-n timpul anului. Lucram ospătar la „Progresul” (unde-i magazinul Bega, acuma). Mai făceam şi operaţiunea de descărcare a vagoanelor. Numai noapte se descărca, acolo pe rampă, la gară. Eu luam vagon în primire şi avem o echipă de 5, 6 inşi şi eram plătiţi de doamna Varga (ne plătea pe vagon), imediat ce terminam lucrul. Descărcam cărbuni şi eram murdari asemeni minerilor. La 10 seara luam vagonul în primire, la 5, 6 dimineaţa îl terminam. Erau vagoane de 40 şi ceva de tone. Un vagon descărcat se plătea în jur de 900 lei, dacă eram patru inşi, luam 200 şi ceva de căciulă. Era o muncă infernală.
Până la noi, examenul de stat se susţinea din mai multe discipline de bază. Erau alese vreo trei discipline. Asta însemna tot studiul, din anul întâi, până în anul al cincilea. Noi am avut noroc că, în momentul în care ne pregăteam pentru stat, era ministru Mircea Maliţa, a lăsat examenul de stat numai cu susţinerea tezei de licenţă. Dar asta a fost anunţată în luna martie, ori lumea învăţa pentru examenul de stat. Examenul de stat era destul de chinuitor, de greu.
Eu am avut lucrare de licenţă cu titlul „Lexicul poetic la Voiculescu”, şi Voiculescu abia fusese reabilitat atunci.
Vis-à-vis de calitatea cursurilor la Universitatea din Timişoara, eu am fost dezamăgit. Aveam nişte comparaţii între profesorii din liceu şi profesorii de la Facultate. Ori, indiferent că unii aveau nume mai sonore pe aici pe la Facultate, pe mine nu m-au impresionat aşa de mult. Asta am spus-o şi la o festivitate de aniversare a 45 de ani de la absolvire. Universitatea era tânără, n-avea un trecut glorios şi, atunci, lumea universitară nu era marcată de personalităţi ale învăţământului universitar care să reverbereze în spaţiul naţional.
Îmi amintesc că, la Iaşi, Universitatea din Timişoara a luat pentru prima dată un premiu, prin Vasile Creţu, printr-o comunicare ştiinţifică a lui. Până atunci nu luase nimic. El a spart gheaţa.
Spuneam mai sus că lumea universitară din Timişoara a fost lipsită de profesori remarcabili pe plan naţional atunci, la începuturile ei. Am omis să menţionezi faptul că, Universitatea din Timişoara a avut un profesor a cărui personalitatea reverbera atunci la nivel naţional, şi, care a venit la Universitatea din Timişoara, de la Iaşi, dar nu a fost bine primit aici. Este vorba despre Gheorghe Ivănescu, un mare profesor de lingvistică generală, membru corespondent al Academiei Române. Era unul dintre marii specialişti ai limbii hitite în Europa. Profesorul Ivănescu a plecat de la Timişoara, la Craiova, după aproape trei ani, şi acolo a fost foarte bine primit. La Timişoara, profesorul Ivănescu nu a primit locuinţă şi a fost nevoit să locuiască într-un cămin, la „Roaită”, vis-à-vis de „Orizont”.
M-am căsătorit în timpul studenţiei, în anul patru, cu Domniţa Magheţiu, timişoreancă get-beget, profesoară de matematici, strănepoata omului politic român, care a prezidat Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, Gheorghe Pop de Băseşti. Am avut mare noroc cu Domniţa. A fost o soţie exemplară. La fel, o profesoară cu har şi o mamă foarte bună. Lucrurile erau clare şi nu mai era nevoie să mai aşteptăm. Pentru că eram căsătorit, la repartiţie am primit 50 de sutimi.
- Aţi avut un profesor cu care v-aţi înţeles cel mai bine în anii de facultate?
- Am avut un profesor cu care m-am înţeles foarte bine, profesorul Vasile Şerban (a desfăşurat o intensă şi prodigioasă activitate de cercetare în domeniul filologiei). El a scos o sintaxă a limbii române, foarte bună. L-am dezamăgit de două ori pentru că nu mă simţeam în stare să ating cerinţele profesorului Şerban. Nivelul meu intelectual nu era atât de sus pe cât credea el. Eu eram un student mijlociu, eram student de vârf la anumite discipline, care-mi plăceau. Nici acolo nu eram în vârful ştirului, dar eram bun pentru că din pasiune făceam chestia respectivă.
Profesorul Gheorghe Ivănescu a fost singurul care ne-a apărat pe noi, studenţii, atunci când am avut o mare dificultate, în anul al doilea, şi am ajuns în faţa primului-secretar al Regiunii Banat, Petre Blajovici, datorită unui spectacol pe care trebuia să-l dăm în Rudna (lângă Foeni). Acolo, primarul tractorist ne-a interzis, pentru că aveam o solistă care, din punctului lui de vedere, nu corespundea „ţinutei vremii”. A ieşit un scandal monstru! Până la urmă, au avut câştig de cauză cei din conducerea acelui sat, iar foarte mulţi studenţi au fost exmatriculaţi definitiv sau eliminaţi din Facultate pentru o perioadă determinată (inclusiv eu am fost). Întâmplarea a făcut că eu eram vicepreşedinte cu probleme culturale, atunci, dar, la Asociaţie era U.T.M.-ul organizaţie politică, şi la Asociaţia Studenţilor, preşedinte era Creţu. Singurul care ne-a apărat atunci, în Senatul Universităţii, a fost Gheorghe Ivănescu.
Am fost duşi la Regionala de Partid, iar acolo am fost beşteliţi... . Atunci, era decan domnul Todoran, care nu ne-a apărat, domnul Eugen Todoran. Din păcate, erau şi alţi profesori care nu ne-au apărat. Pe Universitate, era un secretar de partid, Smolski, care dacă ar fi putut, ne-ar fi împuşcat, că am „făcut de râs Universitatea”.
Eu l-am apreciat atunci pe profesorul Gheorghe Ivănescu, pentru atitudine. El nu era membru de partid.
- După absolvirea facultăţii ce a urmat?
- După examenul de stat, a urmat repartiţia. Până la urmă am mers la Câmpulung Moldovenesc, unde am fost foarte bine primit. Pe vremea aceea purtam plete şi aveam o cămaşă cu carouri despre care ofiţerul de servici a spus că e pijama. Nu aveam legătură cu viaţa militară de niciun fel.
Venisem la Câmpulung Moldovenesc de cu seara şi am fost cazat în căminul garnizoanei, destul de în centru, condiţii de hotel, cu mic dejun dimineaţa. De acasă, plecasem cu pachete de mâncare.
Am mers să caut un apartament bun. L-am găsit şi apoi a venit şi nevastă-mea cu mine. Nevastă-mea s-a simţit atât de bine la Câmpulung, încât nu a mai vrut să plece. Era o foarte bună selecţie. Erau cam 14-15 inşi pe loc, iar 4, 5 picau la probele fizice şi la vizita medicală. Aveam de unde alege. Nu erau pile sau erau foarte puţin pile, şi nivelul era bun. Profesori tineri, mulţi veniţi cu repartiţie.
Am făcut o echipă de fotbal foarte bună. Până atunci, militarii îi băteau pe profesori la fotbal de-i ascultau cu urechea. Când au venit profesorii tineri, doi erau de sport, Barbu şi Cernica (era vicecampion naţional la săritura în înălţime, avea un record de doi metri şi ceva). Barbu era un sportiv polivalent. Făcea şi schi şi handbal, a fost component al echipei Ştiinţa Bucureşti şi al naţionalei de tineret. Juca extraordinar. Eu jucam în apărare. I-am bătut cu 11-8, primul meci, apoi toate meciurile au fost la diferenţe de 5, 6 goluri în favoarea noastră.
Atmosfera de la liceu era excepţională. În primul rând, profesorii erau buni, elevii erau buni. În fiecare vacanţă de primăvară se mergea pentru perfecţionare cu autocarele liceului (era companie de transport acolo, cu autocarele liceului mergeam ori la Cluj, ori la Iaşi). Era o convenţie încheiată cu catedrele de pedagogie şi psihologie de la ambele Universităţi.
Era organizare extraordinară. Când voiai să faci excursii, în fiecare săptămână puteai să faci excursii cu elevii la sfârşit de săptămână.
Am predat limba latină şi română. Am avut doi elevi care au ajuns la Olimpiada de limba română, la faza pe ţară. Am şi fost la Bucureşti cu ei. Aveam un coleg profesor de română foarte bun, Constantin Bărboi (era şi poet). A avut nişte chestii nasoale şi a ieşit din învăţământ. Eu eram în anul al doilea când a plecat. După ce-am plecat noi doi nu au mai fost olimpici o perioadă la limba română. Erau olimpici la matematică, la fizică, la chimie, dar la română nu au mai fost.
- Cum consideraţi ştiinţa de carte? Aduce ştiinţa de carte valoare?
- Ştiinţa de carte este ca o Lumină în viaţa omului, pentru că ea deschide orizonturile cunoaşterii, ea dă cheile cu care se pot deschide uşi, imposibil de deschis altfel, îţi arată căile pe care poţi să mergi (dacă vrei să mergi) şi să cauţi lumea ştiinţifică sau lumea tehnică sau lumea culturală pe care vrei să o iei în stăpânire. Ştiinţa de carte aduce valoare personalităţii unui om, pentru că el poate să intre în competiţie cu alţii care sunt asemenea lui din domeniul respectiv.
Ştiinţa de carte este foarte importantă, mai ales la categoriile nevoiaşe, care au probleme serioase cu finanţarea şcolii, dar, ştiinţa de carte, fără caracter, nu poate să aducă, după părerea mea, adevăratele merite ale unei personalităţi. E foarte important ca cel care se prezintă la un test, la o admitere, la orice, să nu fie un robot, un memorator, ci să descoperi în el individul care are logică, care ştie să sintetizeze, care are posibilitatea să evalueze un anumit fenomen, că este ştiinţific, că este literar, cultural, dar să aibă opinie, judecată vis-à-vis de fenomenul respectiv.
- În 1972 aţi început activitatea la Casa Studenţilor. Cum a decurs această activitate?
- Eu am avut un noroc la toate secvenţele de concurs cu scrisul. În momentul în care era un post în care pilele, cunoştinţele, relaţiile funcţionau, eu am răzbit numai cu lucrări scrise, altfel poate că nu reuşeam. Aşa a fost la admitere la facultate, aşa a fost la concursul de la Casa Studenţilor, unde am fost 17 inşi pe un loc. Dacă nu era scrisul, la oral am văzut că era clar, erau întrebări tendenţioase. La oral au rămas 10 inşi, după scris, la Casa Studenţilor, şi ne-au împărţit în două grupe, o grupă de 5 inşi, o alta de 5 inşi, în ordine alfabetică.
Se trăgeau bilete, la examenul oral, dar dincolo de acele bilete, cei din juriu puteau să întrebe orice. Eu am tras un bilet legat de „Cum interpretaţi curentul muzicii folk şi textele literare care sunt suport pentru melodii” şi i-am făcut praf, pentru că fusesem la concertul lui Tudor Gheorghe, din noiembrie ‘71, de la Bulandra, atunci m-am întâlnit cu Amza Pellea şi am mers la birt, la Cireşica. Îi cunoşteam compoziţiile lui Doru Stănculescu, care cânta la Casa Studenţilor din Bucureşti, şi m-am dus la un spectacol folk, în care era şi Mircea Vintilă. Unul din punctele la proba scrisă a fost „Alcătuiţi programul de activitate al Casei Studenţilor pentru o lună de zile”.
Programul pe care eu l-am făcut la Casa Studenţilor a fost programul şablon, aproape, pe care l-a respectat Casa Studenţilor ani de zile, cu două acţiuni pe zi.
După ce am făcut acel program lunar l-am şi pus în practică parţial, nu total. Dar modelul de program pe care l-am propus eu atunci a fost acceptat de directorul Casei Studenţilor. Ei pe atunci aveau o acţiune pe zi şi după ce am avut discuţii metodice cu directorul, i-am spus legat de cercuri, că, dacă tot le avem, să vină fiecare cerc din timp cu diverse acţiuni ale lui ca să fie cunoscute, să aibă ceva deschidere la public. Din toamna lui ‘72 s-a trecut la acest program pe care eu l-am făcut. Eram încadrat la Casa Studenţilor, metodist şi eram responsabil cu Cercurile şi Cenaclurile Casei.
La Casa Studenţilor, eu am lucrat la nivel profesional, ca un formator cultural. Am înfiinţat Cercuri sau le-am revitalizat pe cele care erau foarte slabe (inclusiv Cenaclul Literar era foarte slab). Cel mai bun dintre cenacluri era „Wells”-ul, cel de S.F..
Atunci s-a înfiinţat Cenaclul în limba germană, unde era Richard Wagner preşedinte şi a fost şi Herta Müller şi Willi Totok şi mulţi alţii (era trupa lor), toţi cei de la „Aktionsgruppe Banat” pe care-i ştiau securiştii. Eu nu eram membru de partid, iar Panasiu, directorul, era duplicitar mereu, pentru că dădea vina pe noi, ceilalţi, dacă lucrurile nu mergeau bine. Era un studio Thalia, care avea şi secţii în limba sârbă, în limba germană şi în limba maghiară. Sârbii erau foarte naţionalişti şi chiar revizionişti şi socoteau că Banatul trebuia să rămână la ei după primul război mondial. Securiştii îi înregistrau, aveau turnători peste tot. Era ceva de groază. Securistul care se ocupa de Casa Studenţilor nu sta cu mine de vorbă, ci direct cu directorul Panasiu. Panasiu mi-a zis că-s nişte probleme la „Pavel Dan”. Monoran şi cu Derlea au fost prinşi la frontieră, că voiau să fugă din ţară, dar ei doi nu erau studenţi şi mi s-a cerut să-i dau afară. Dar ei nici nu veneau aşa de des.
Grupul SIGMA avea o lucrare prezentă în holul Casei. Era o sculptură. Când s-a pus acea lucrare, criticul Petru Comarnescu venise special pentru ea. Lucrarea s-a pus în 1972, toamna. El ţinea mult la ei. Ei, spre exemplu, erau cinci. Grupul SIGMA a făcut atunci o expoziţie vegetală, plecând de la formele embrionare ale unor plante şi până la nivelul de maturizare al plantelor. Era urmărită o anumită geometrie a naturii. Au pus la încolţit fasole şi tot felul de plante şi au făcut o expoziţie în Parcul Central, acolo unde este Aleea Personalităţilor. A fost o expoziţie care a stârnit foarte multe controverse. Au întins nişte aţe pe acolo, au blocat circulaţia, iar oamenii trebuia să circule în alt fel, o formulă labirintică. Grupul SIGMA a fost un Grup puternic care n-a ţinut cont de ideologia comunistă şi de realismul-socialist şi a creat un fenomen artistic care era inedit la nivelul acela în Europa.
Casa Studenţilor era atunci ca un stup. Totul era plin. Eu mi-am luat foarte în serios munca mea de formator cultural şi doream să-mi dau doctoratul în cultură, pentru că, eu, când am venit la Casa Studenţilor, ea ţinea de Ministerul Învăţământului.
În ‘76 am fost la al treilea congres european de S.F. de la Poznan, care a fost o revelaţie pentru mine, din toate punctele de vedere, din punct de vedere al cunoaşterii unei ţări socialiste, din punct de vedere al cunoaşterii unui eveniment internaţional de amploare, din punct de vedere al comportamentului unora din vest şi unora din est, vis-à-vis de o anumită problemă. Am mai fost afară din ţară, dar numai în Ungaria.
În Polonia, eu am fost foarte şocat când Domingo Santos, care era directorul unei reviste puternice de S.F. din Barcelona, „Nueva Dimension”, a propus să iese lumea din sală când a vorbit primul-secretar al Voievodatului Poznańskie faţă de drepturile omului din URSS. Era cazul Zaharov atunci, care primise Premiul Nobel şi nu l-au lăsat ruşii să se ducă să-l ridice. Era Brejnev atunci liderul lagărului socialist. Domingo n-a vorbit în franceză, ci în engleză. Eu am ascultat în cască, în franceză, ce a spus Domingo şi eu am fost singurul român care a ieşit din sală. Ceilalţi au zis că nu au înţeles ce a spus Domingo Santos.
Jumătate din sală a ieşit, polonezi au ieşit foarte mulţi. Polonezii aveau exerciţii de frondă, pe când la noi... Am avut acel sentiment al solidarităţii intelectuale, cum rar se-ntâmplă să-l ai. În hol am discutat cu Domingo, care nu ştia franceză, dar am discutat cu el prin translator, iar după discuţie mi-a trimis în mod regulat toată revista „Nueva Dimension”. Am avut colecţia ei.
Am rămas în colaborare cu mai multe cercuri de S.F. din lume. La Leningrad era un cerc foarte puternic condus de Dmitri Bilénkin, fizicianul rus. Am discutat cu el în rusă, pentru că făcusem rusă în şcoală şi cunoşteam limba. El ne-a trimis o povestire şi i-am tradus-o, apoi i-am publicat-o mai târziu în „Helion” .
L-am cunoscut pe Sam J. Lundwall, tot în Polonia, care era preşedintele Comitetului Internaţional al Scriitorilor de S.F. Mondial. Lundwall era redactor şef al unei reviste foarte bune, „Jules Verne magazinet”. El patrona cel mai valoros premiu pentru literatura S. F., Premiul John Cambell.
La acest congres din Polonia am văzut solidaritatea dintre studenţi şi muncitori. Au blocat calea ferată Paris-Leningrad. Toate trenurile expres care veneau din Franţa, sau plecau din U.R.S.S. au fost blocate câteva zile de către muncitori şi studenţi, pentru că s-au scumpit preţurile la alimente. După grevă, preţurile au revenit la fel cum au fost înainte de grevă. Când am fost în Polonia am văzut enormele cozi la roşiile româneşti. Erau cozi de zeci de metri, unele chiar de sute de metri. Era criză alimentară şi-n Polonia. Tot în Polonia am avut acest sentiment al libertăţii religioase.
Când m-am împrietenit cu Prusyński, în ‘76 l-am cunoscut, el era student. Andrzej Prusyński, după ce a devenit membru al Solidarităţii, a fost expulzat din Polonia. El era tânăr, poliglot, terminase cibernetica la Universitatea din Varşovia, cibernetica era la modă. S-a dus la Zürich, a fost profesor, apoi a avut emisiuni la „Europa Liberă”. Nu a fost de acord cu o parte a ideilor lui Miknik, iar Walesa, preşedintele Poloniei, i-a ţinut partea lui Miknik. Prusyński era cam naţionalist. Nu era antisemit, dar avea înflăcărarea aceea, pe care o avea şi Eminescu, faţă de trecut, trecutul Poloniei.
- A urmat Casa Tineretului.
- De la Casa Studenţilor am plecat în ‘81, în martie. La Casa Tineretului, unde am stat 3 ani de zile. Acolo am răspuns tot de cercuri, dar şi de formaţiile de teatru. L-am convins pe Diogene Bihoi să vină cu trupa Thespis la Casa Tineretului, iar Corneliu Geagim a înfiinţat şi el un studio de teatru, care era ca valoare sub Thespis-ul lui Bihoi.
M-am străduit să ridic calitatea fiecărui cerc şi formaţie pe care le-am avut de coordonat. S-a înfiinţat un cineclub şi un cerc foto destul de puternice, un cerc de radio amatori foarte puternic, cenacluri, „Helion” exista deja de un an de zile. Aş putea să zic că Helion-ul m-a adus la Casa Tineretului. Am creat, cu sprijinul multor profesori de limbi străine, o adevărată Universitate Populară de învăţare a limbilor străine. Erau peste 40 de grupe de învăţare a limbilor străine, la diferite niveluri. Majoritatea profesorilor care predau erau foarte bine pregătiţi, fie că erau din mediul academic, fie că erau din mediul liceal.
Graţie acestor cercuri de învăţat limbi străine, bugetul de venituri al Casei Tineretului, într-un an de zile, s-a dublat. La venituri a contribuit şi revista „Helion”, destul de bine, începând din 1982.
Am încercat să ridic activitatea Casei Tineretului la nivelul Casei Studenţilor, atât prin diversitatea acţiunilor, cât şi prin calitatea lor. Calitatea o dădea modul de concepere al unei activităţi şi, mai ales, realizatorii acesteia.
Un rol foarte important în cunoaşterea şi promovarea activităţilor Casei Tineretului l-a avut emisiunea „60 de minute plus” pe care o făceam săptămânal, avându-l ca regizor tehnic pe Ovidiu Basta. Prin această emisiune, care se difuza în complexul studenţesc, am reuşit să atragem un număr mare de studenţi. Pot să zic, sute pentru cercuri şi formaţii şi, pot să zic, mii, la discoteca care se organiza de trei ori pe săptămână în holul cel mare al Casei Tineretului.
La Casa Tineretului am rămas trei ani, din martie ‘81, până în martie ‘84. După plecarea directoarei, în iunie 1983, am fost director interimar vreo şapte luni. Nu am dorit deloc să fiu director la Casa Tineretului pentru că erau prea mulţi şefi, iar nivelul lor cultural era, la modul general, submediocru.
- A urmat Casa Universitarilor.
-Au fost mai mulţi membri ai Comitetului de Conducere al Casei Universitarilor, care m-au vizitat la Casa Tineretului în perioada august, septembrie 1983, Virgil Şchiopescu, Dumitru Daba, Mihai Epuran, în mai multe reprize, propunându-mi să vin director la Casa Universitarilor.
Casa Universitarilor a reprezentat un examen extrem de bun pentru mine. Am putut să-mi exprim potenţialul pe care-l aveam punând în pagină elemente majore care ţin de managementul cultural. Nu am avut ajutoare, am fost singur, dar principalul ajutor a venit din partea Consiliului de conducere care era format numai din universitari. Am ţinut cont de specificul Casei Universitarilor, fiind o instituţie care n-avea prea multe spaţii care să fie funcţionale sau adaptate pentru activităţi culturale. Aşa că, le-am transformat pe unele din dedicate exclusiv alimentaţiei publice în şi uneori dedicate activităţilor culturale. Am făcut, în câteva luni, o adevărată revoluţie culturală la Casa Universitarilor. Am avut, în redactorii culturali de la „Banater Zeitung” şi de la „Drapelul Roşu”, Anton Pálffy şi Ildico Achimescu, doi fideli promotori ai activităţii Casei Universitarilor, fie că era vorba de un simultan de şah cu maeştrii internaţionali sau mari maeştri (realizate de Şerban Nemaţu sau Florica Talpoş), fie că era vorba de clubul programatorilor, fie că era vorba de cercul de psihiatrie juridică, fie că era vorba de o întâlnire cu o personalitate ştiinţifică de rang înalt din Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Timişoara.
Am avut un sprijin permanent din partea lui Vasile Creţu, Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Vasile Popovici, Coriolan Babeţi, Ştefan Holban, Ionel Jianu, Deliu Petroiu, Leon Vreme, Virgil Şchiopescu, Mircea Goian, Virgil Niculescu, Tiberiu Toro, Eduard Pamfil, Virgil Bosa şi alţii.
Casa Universitarilor a însemnat un registru cultural al unicităţii. În primul rând prin evantaiul activităţilor care erau ele însele unice, adică, nu se regăseau în alt spaţiu cultural din Timişoara sau chiar din ţară.
Aveam două publicaţii, „Helion”, a clubului de anticipaţie cu acelaşi nume şi „Inf”, al clubului programatorilor. „Inf” era solicitată la nivel de ţară, din toate colţurile ţării şi nu puteam să onorăm comenzile. Erau mulţi oameni de calitate, atât din învăţămâtul superior cât şi din alte instituţii timişorene, care fie participau direct la activităţi, fie puneau umărul pentru a găsi soluţii ca programul lunar al Casei să fie atractiv şi ţinuta Casei să fie menţinută sau, mai degrabă, ridicată.
Am tipărit programul Casei în 200 de exemplare. Centrul Universitar, cu toate facultăţile şi căminele, avea 40 de locuri de afişaj, iar în oraş nu erau decât vreo 30 de puncte de afişaj. Fiecare activitate avea invitaţii tipărite în câteva sute de exemplare care erau distribuite prin catedrele universitare cu 5, 6 zile înainte de data când trebuia să se desfăşoare activitatea.
Am stârnit invidia tuturor Caselor Universitare din ţară şi chiar a altor instituţii de cultură timişorene sau netimişorene. Am promovat spectacole de avangardă sau expoziţii de avangardă care, în general, nu erau agreate de alte instituţii de cultură. Aşa au fost „Trio Contraste”, audiţii în premieră, filme aduse de la biblioteca americană, biblioteca franceză, Ambasada Marii Britanii, Ambasada Poloniei, Ambasada R.F.G., Ambasada Italiei.
Am reuşit să rezist la presiunile puse de activiştii politici de la nivelul comitetului judeţean de partid sau comitetului municipal de partid.
- În acele vremuri România se afla sub papucul unei dictaturii odioase. Cum v-aţi simţit atunci în acele condiţii politice? Vă simţeaţi liber?
- Am avut, ca orice cetăţean care gândeşte cu propria lui minte, deziluzia captivităţii în care trăiam. Am avut, bineînţeles, dezamăgiri foarte multe, datorită sistemului social şi datorită faptului că nu se promova valoarea. Ca şi acum. Ba aş zice că valoarea era mai bine promovată atunci decât acum. Şi atunci, ca şi acum, erau o grămadă de trepăduşi, de yesmeni, de inşi fără coloană vertebrală.
Eu nu m-am temut niciodată de cei care aveau funcţii politice, pentru că-i ştiam că, în general, structural sunt slabi şi nu rezistă la o discuţie autentică vis-a-vis de un subiect de management cultural, să zicem sau chiar de cultură generală. Chit că, cultura generală nu-i suficientă. Sunt mulţi profesionişti care, să zicem, şchioapătă la cultură generală, dar care stau foarte bine la cultura specializată. Acum, lucrurile parcă stau mai rău decât acum 15, 20 de ani sau chiar 30, 40 de ani. Pentru că, sub o pojghiţă de ceva cultură ca-n cazul celor de la Comisia de Cultură de la Primărie, se află, de fapt, nişte incompetenţi. Aş zice, chiar iresponsabili. Vezi şi numirile în funcţii de manager cultural de la Casa de Cultură, Filarmonică, Muzeul Naţional de Artă, care sunt elocvente pentru nivelul jos de management cultural specializat.
- În Decembrie ‘89 ce v-a determinat să ieşiţi în stradă?
- Am fost un tip prins de evenimente, în sensul că m-am dus din curiozitate, nu m-am dus dintr-o conştiinţă participativă. Eu m-am dus sâmbătă, în 16. Am fost cu Lucian-Vasile Szabo şi cu încă cineva din Baia Mare, Vasile Sas, în Piaţa Maria. Am stat acolo cam două ore jumate, din care, mai mult de jumătate de oră am fost singur în staţia de tramvai de la Maria. Staţia era luminată „a giorno”, probabil că erau filmări sau fotografii făcute de cei de la securitate. În momentul în care am strigat la un scutier care-l bătea pe un protestatar cu bastonul şi cu picioarele au ieşit protestatarii din curtea magazinului alimentar, l-au prins şi l-au lăsat lat. Salvarea a venit şi l-a luat numai pe miliţian, civilul rămânând întins pe trotuar. Dar această reacţie de laşitate a fost compensată de strigătele colective „Vrem pâine!” „Vrem televiziune liberă!” şi, după aceea s-a scandat „LIBERTATE, LIBERTATE, LIBERTATE!”. Când s-a strigat „Jos Ceauşescu!”, era incredibil, aproape că se spărgeau pereţii din Piaţa Maria. Am văzut cum, din cauza întreruperii circulaţiei tramvaielor, în circa o oră, de la câteva sute de persoane, câte erau pe la nouă jumătate, seara, s-au făcut câte zeci de mii, 20, 30 de mii.
Consider oprirea tramvaielor ca elementul major al zilei de 16 decembrie care a pus în mişcare protestele timişorenilor în toate cartierele, dar, mai ales, în zona centrală şi complexul studenţesc.
În 17 Decembrie, eram în partea dinspre vest a Catedralei, pe linia de tramvai (era un chioşc de ziare la intrarea în parc). Eram în mijloc, cu încă doi colegi şi s-a tras numai în mine. Eram pe jos, căzut, nu mai puteam să calc şi ăştia trăgeau în mine, idioţii. Noroc că nu m-au mai nimerit. După aia m-am târât, n-am mai putut să calc în picior, m-am târât pe burtă până la bordură, am trecut până pe trotuar şi la statuia lui Vinceţiu Babeş ne-am cuibărit toţi trei.
Am fost dus la spitalul de ortopedie, iar acolo medicii m-au operat pe o canapea. Când am ajuns la spital, pierzând foarte mult sânge, după o oră şi ceva, am avut tensiunea 2. Medicii vorbeau cu mine şi eu îi vedeam. Ei erau foarte agitaţi, că nu ştiau ce se întâmplă şi m-au dus la Spitalul Judeţean. Afară ploua. Era o ploaie caldă, atunci, în noaptea aceea, noaptea dintre 17 şi 18 Decembrie. Am stat în ploaie cam jumătate de oră până a venit Salvarea. În jurul meu, toţi erau agitaţi. Eu credeam că vorbesc cu ei, dar ei nu mă auzeau. Stăteau cu perfuzia în ploaie. Când m-au pus în Salvare, era o Dacie Combi, m-au lovit în picior cu uşa din spate. Mi-a revenit tensiunea.
Medicii din România m-au pus în ghips, iar acest ghips îmi bloca circulaţia sângelui şi nu se mai alimenta celula osoasă. Oricum nu se făcea calus. Trebuia să-mi pună un ghips Sarmiento, cu călcâi şi trebuia să calc în picior după o săptămână de zile.
Când am fost în Franţa, în luna mai, datorită lui Daniel Funeriu care era student la Universitatea din Strasbourg, şeful Clinicii de Ortopedie şi Traumatologie de la Illkirk, s-a luat cu mâinile de cap. Eu am fost element didactic la cursurile lui. Le arăta studenţilor cum arată o rană prin împuşcare, cum se tratează o rană prin împuşcare.
Am revenit din Franţa în 20 mai 1990, pentru că voiam să votez. După ce-am votat, la câteva săptămâni, eram vicepreşedinte al Asociaţiei Răniţilor. Mă dusesem în cârje la adunarea de constituire a Asociaţiei, unde acum este rotativa de la Renaşterea Bănăţeană. Covocarea o făcuse Corina Untilă, cea care depusese toate diligenţele pentru constituirea formală a asociaţiei.
În iulie 1990, eram programat să merg în Franţa să mă operez. Între timp avusese loc mineriada din iunie. Toată lumea occidentală s-a dezumflat. A văzut de ce e în stare România, de ce e în stare noul guvern. Cei din Franţa nu au reuşit să adune toţi bani pentru operaţie, dar ţinând legătura cu ei, am aflat că aveau adunaţi 80 şi ceva de mii de franci. Când mergeam spre Franţa, pe drum am aflat că s-a produs un cutremur în Iran în care au murit peste 60.000 de oameni. Tot ce a fost strâns pentru mine în Franţa prin Médecins sans frontières şi prin organizaţia lor de tineret a fost vărsat pentru cutremurul din Iran.
În ianuarie 1991, o fundaţie a unui amiral italian a cerut să i se trimită liste cu răniţii care au diverse probleme. În martie am plecat cu un avion, în Italia, la Mortara, o clinică care ţinea de Universitatea din Torino. Eram coleg de cameră cu un mare acrobat de circ din Monte Carlo. Am stat o lună şi ceva acolo şi până la urmă operaţia a reuşit.
- Ce activităţi aţi desfăşurat mai departe, după momentul 1989, după ce v-aţi tratat rănile?
- În aprilie ‘91 am venit din Italia, în mai ‘91 am înfiinţat „Sedona”, special pentru Cartea Galbenă. Am scos prima Carte Galbenă în august 1991, la Timişoara, România fiind a doua din lagărul socialist, după Polonia. M-am zbătut s-o impun la nivel naţional. Am avut şi zile bune şi zile mai puţin bune. Am avut o viaţă foarte agitată şi de aceea, după ce Cartea Galbenă a luat un avânt serios nu am mai ţinut de „Helion”. Eram plecat foarte mult din Timişoara. Săptămâni întregi eram plecat. A fost o muncă teribilă, într-o lume românească care nu era deloc pregătită pentru un directoriu ca acesta, o bază de date comercială. Unii credeau că dacă apar în Cartea Galbenă îi urmăreşte fiscul, alţii erau mai deschişi. A fost o experienţă extrem de interesantă şi la nivel de înşurubare a unui produs nou pentru România, şi la nivelul evoluţiei acestui produs, în condiţiile unei competiţii acerbe cu informaţia electronică.
- Un eveniment major pentru lumea S.F. din România a fost, în 1994, EUROCON-ul organizat la Timişoara. Ce ne puteţi spune despre acel moment?
- La Timişoara a ieşit un EUROCON foarte bun, datorită unor întâmplări care-au intrat într-o conexiune stelară. Noi n-am vrut să organizăm EUROCONUL. Eu m-am opus teribil. Mironov, când a văzut că nu are cu cine la Bucureşti, a început să se gudure pe lângă mine. Mironov, care era membru în Comitetul European, a propus, la Freundestadt, în Germania, organizarea unui EUROCON în România, la Bucureşti.
În ‘93 trebuia să se prezinte locul în care se desfăşoară EUROCON-ul anul următor, România find la concurenţă cu Olanda şi Lituania, şi el când a văzut ce greutăţi are (el era consilierul de presă a lui Iliescu) cu cei de la Bucureşti a încercat să mă contacteze. Noi eram „trădători de ţară”, cei cu Proclamaţia de la Timişoara, el era un fesenist, mişcarea S.F. era dezbinată, a insistat foarte mult ca noi, cei de la Helion, să organizăm EUROCON-ul. Am acceptat cu greu, cu anumite condiţii.
În primul rând le-am spus că avem nevoie de ajutor financiar şi că va trebui să căutăm şi să obţinem acel ajutor. Am făcut un deviz estimativ. Primul era în jur de 150 de milioane de lei, iar el a zis că dă jumătate. După aceea el n-a mai vrut să se modifice devizul estimativ. Pe atunci el devenise ministrul tineretului şi i-am cerut să modifice, dar el mi-a spus că nu mai poate să facă asta. Eu având firmă, am luat credit de la bancă, ca să fac faţă cheltuielilor dinainte de EUROCON.
Am avut lângă mine nişte oameni cu care-am lucrat bine, nu numai din Timişoara, ci şi din alte oraşe. Au venit şi au pus umărul, fiind în ARSFAN.
În 1994, la sfârşit, când s-au dat premiile la EUROCON, mi s-a oferit premiul pentru promotor. Acest premiu se oferea destul de rar. Era un juriu. Era Comitetul European care era format din 15 membri. Preşedinte era Bridget Willkinson, o englezoaică, iar un polonez, vicepreşedinte. Juriul era format din 9 inşi şi erau impresionaţi de organizare. EUROCON-ul a fost declarat de foarte mulţi cel mai bun EUROCON. Norman Spinrad a şi declarat, el a fost preşedintele Societăţii Mondiale de S.F., că e cea mai bună reuniune internaţională la care a luat parte.
- Pe cine vedeţi, dintre actualii scriitori de science-fiction din România, dintre seniori, ca fiind cel mai bun, cel mai mare scriitor român?
- De departe, Mircea Opriţă. Mircea Opriţă este un „homo universalis”. Este un prozator foarte bun, şi el a rupt S.F.-ul de formula rusească, tehnicistă care era cultivată. Nu numai el a realizat acest lucru, ci şi Vladimir Colin, mai mulţi, dar el în special.
Este foarte important, pentru că el nu este numai un scriitor de S.-F., este şi un scriitor de mainstream şi un poet ales. Are cărţi de poezie foarte bune. A fost tradus în Italia, în Spania. Scrie poezie direct în italiană. Este un foarte bun istoric literar. „Anticipaţia românească” a fost prima carte de cuprindere a S.F.-ului românesc de la începuturi şi până la momentul 1993. De asemenea, este un foarte bun eseist, un foarte bun cronicar al literaturii, nu numai S.F., ci şi cealaltă (a scris foarte bine şi despre cărţi care nu sunt S.F.). „Cronicile de familie” sunt exemplare, pentru felul cum ştie să întâmpine un scriitor, să-i aştepte opera, să i-o deschidă şi s-o propună cititorului. Analiza lui este o analiză prietenoasă a cărţii. El nu caută lucrurile care sunt vulnerabile între-o carte, ci, dimpotrivă, caută lucrurile care sunt deosebite, care fac diferenţa în favoarea cărţii.
Din păcate, un om ca Opriţă se naşte foarte rar. Dacă luăm la mână toate cărţile lui, inclusiv cărţile de eseistică politică sau de cronicar al evenimentului diurn, pentru că a făcut aşa ceva în ziare şi la Cluj şi în altă parte, iar el are această vocaţie rară că poate să cuprindă în creaţia lui foarte multe genuri, genul dramatic, ca narator este foarte bun, ca poet epic este foarte bun, ca istoric literar este foarte bun, ca şi traducător a fost foarte bun (a tradus şi din engleză, a tradus şi din italiană, a tradus şi soţia lui, care a făcut italiana la Cluj, mai multe cărţi din italiană, dar şi el a tradus). El a avut şi mai are încă acest sentiment al onestităţii în literatură, Ştie că e valoros, dar nu se bate cu cărămida în piept, ştie că trebuie construit ceva şi o face temeinic (vezi cartea despre Wells, doctoratul lui în litere), care este o carte exemplară. Au mai scris despre Wells, mulţi şi Hobana a scris, a scris şi Colin, a scris şi Robu, dar el a scris cel mai bine.
- Muzeul Anticipaţiei Europene mai poate fi ridicat la Timişoara?
- În viaţă, am încercat să mă feresc, cât pot, de sărăcie, de prostie şi de hoţie. N-am putut să mă feresc întotdeauna... de sărăcie, am putut să mă feresc, am avut o obsesie să nu fiu sărac şi să nu mor sărac. Nu sunt nici bogat, dar nu sunt nici sărac. Dar de prostie nu am putut să mă feresc destul. Prostia, de multe ori, e aşa de bine ambalată încât nu reuşeşti să dai stratul de la ambalaj destul de repede ca să se vadă adevărata faţă a prostiei. Atunci, eu am crezut că nişte oameni care sunt în Timişoara şi iubesc Timişoara, care sunt în funcţii, în conducerea primăriei sau a judeţului, pot să fie oameni valabili şi să fie parteneri ai unor construcţii cu caracter social-cultural. Arhitectul Ioan Andreescu este printre puţinii oameni din România care ştiu ce înseamnă un centru multicultural de divertisment, care a studiat chestia asta, el fiind profesor la arhitectură şi decan, două stagiaturi şi am vorbit cu el, ideea Muzeului Anticipaţiei fiind lansată mai demult, în vremea administraţiei Ciuhandu.
Muzeul Anticipaţiei Europene pe care-am vrut să-l facem la Timişoara, în cadrul unui pol muzeal, situat pe Calea Aradului, lângă Agronomie, nu-l văd creat în Timişoara de politicienii de acum şi cred că nici de cei din viitor. Era un proiect în care Muzeul de Ştiinţe ale Naturii făcea o legătură funcţională cu Universitatea USAB care crea zone cu alimentaţie bio, cu experimente pentru copii, cu jocuri care asigurau o mai uşoară asimilare a cunoaşterii naturii, iar Muzeul Tehnicii, o idee atât de dragă lui Robu şi-ar fi avut şi el locul acolo. Muzeul Anticipaţiei Europene nu era un Muzeu bazat pe artefacte, ci era un Muzeu digitalizat, în care hologramele aveau rolul dominant.
Eu nu cred, la această oră, deşi sunt o fire optimistă, că avem cu cine să lucrăm la o asemenea idee, pol muzeal, pentru că deja limitele lui Robu s-au văzut. A făcut la tramvaie acel Muzeu care-i era lui drag şi pe care-l vizitează foarte puţină lume. Acel Muzeu nu există ca o idee funcţională în spaţiul civic timişorean, nu s-a simţit nevoia acelui Muzeu.
Ideea de Muzeu nu e o idee care să fie susţinută de către populaţie în ziua de astăzi, pentru că o mare parte din populaţie, în general, e anticulturală.
Timişoara a ratat multe ocazii de-a lungul vremii. La nivel de reprezentativitate, Timişoara n-a fost bine reprezentată, la nivel local, la nivel naţional. Nivelul reprezentării, vorbesc de nivelul uman al reprezentării, de la revoluţie încoace, mi se pare tot mai slab, cel puţin garnitura de acum de la primărie este foarte slabă, iar garnitura de la judeţ, nu e nici ea grozavă. În Timişoara nu a existat un personaj politic care să aibă o vocaţie politică majoră.
Din păcate, ţara noastră nu are o garnitură de oameni politici care să-i asigure o nevulnerabilitate din interior şi care, de asemenea să-i asigure o nevulnerabilitate şi din exterior. Totul e pe miză mică, se joacă pe cărţi mici, la pot mic şi cu înţelegeri pe sub masă.
E o vorbărie continuă şi care nu se transformă niciodată într-un ghem cu idei concrete, care să se desfăşoare în toate părţile României. Se fac câteva iniţiative locale. Reuşeşte câte unul să creeze o breşă în mecanismul acesta de închistare administrativă şi politică. Descentralizarea nu se reuşeşte. Pentru regionalizare nu se face nimic. Proiectul marilor metropole, după modelul francez, să zicem, nimic, unora le e frică de alţii.
- Consideraţi că revenirea României la monarhia constituţională ar fi o soluţie pentru depăşirea acestei situaţii din ţară?
- La o monarhie constituţională nu se poate reveni decât prin referendum, iar pentru referendum partidele care sunt la putere nu au interes. Nu avem partide, să se exprime clar, direct şi există o confuzie generalizată. Pericolul monarhiei era „monarhia ne vinde ţara”. Ori ne-am vândut singuri, fără monarhie. Monarhia era o sursă de stabilitate în primul rând şi o sursă de necorupţie, pentru că o monarhie nu are atâtea interese. Îi dai un buget de 20 de milioane de euro să-şi gospodărească treburile în interior, îi mai dai nişte lucruri pe care să şi le consume, în virtutea faptului că are drepturi, dar nu e atât de costisitoare cum este o republică, nu-i atât de obositoare cum este o republică, pentru că o republică are convulsiile interne conduse de către liderii politici şi care creează diversiuni politice, pentru că fără diversiune politică nu se poate compromite celălalt. Ei pentru asta sunt, să creeze aceste diversiuni, să-i arunce tot timpul în cârcă celuilalt nişte lucruri pe care el nu le-ar face, dar, când ajunge la putere, le face aproape la fel ca şi celălalt.
- Cum vedeţi ziarul TIMISOARA în viitor? Ce reprezintă pentru dumneavoastră ziarul TIMISOARA?
- Aş vrea ca ziarul TIMISOARA să fie mai mult decât este acum şi aş vrea ca cititorii ziarului TIMISOARA să fie mult mai mulţi decât sunt acum şi, în acelaşi timp, aş vrea ca ziarul TIMISOARA să fie un stindard al ideilor pe care le are pe frontispiciu, dar care să fie funcţionale zi de zi sau săptămână de săptămână atunci când apare.
Pentru mine, ziarul TIMISOARA este un nume cu o rezonanţă specială, pentru că el este singura marcă a Revoluţiei care a continuat an de an şi săptămână de săptămână, chiar dacă au existat sincope în formula lui de existenţă. Cred că ziarul TIMISOARA poate să fie un mobilizator al energiilor individuale din Timişoara, al locuitorilor ei, fie că ei sunt timişoreni sau netimişoreni, pentru că eu nu sunt timişorean născut, dar mă consider timişorean aproape integru. Sunt aici din 1963 şi mă consider timişorean, nu numai prin faptul că locuiesc aici, ci mă consider timişorean pentru că am aderat la principiile acestui loc al toleranţei, al bunăstării. Sărăcia este şi individuală şi colectivă, de aceea Timişoara a părut în faţa celorlalţi români, celorlalţi locuitori din alte judeţe, alte municipii reşedinţă de judeţ, drept un oraş opulent, chit că el, dacă-l comparai cu Amsterdam sau cu München-ul, era mult mai sărac, dar era o sărăcie mult mai puţină decât în Craiova sau în Bacău.
- Ce înseamnă a fi timişorean, pentru dumneavoastră?
- Cred că a fi timişorean, unii au din naştere această marcă, că o au pe buletin, dar pentru mine, a fi timişorean înseamnă a fi în spiritul Timişoarei, a te alinia la această tradiţie a Timişoarei, de deschidere, de comunicare, de respect faţă de ceilalţi.
A fi timişorean înseamnă să cunoşti istoria Timişoarei, înseamnă să cunoşti oraşul. Soţia mea, timişoreancă get-beget, cunoştea mult mai puţin Timişoara decât o cunoşteam eu. Ea n-a fost prin toate coclaurile. N-a fost vreodată în Plopi. Eu am fost de nenumărate ori acolo. Toate cartierele Timişoarei le-am cutreierat.
Am făcut un ghid al Timişoarei, primul ghid al Timişoarei de după revoluţie, care a avut mai multe ediţii şi s-a bucurat de succes. Am vândut peste 40.000 de exemplare, ceea ce este foarte mult la cinci ediţii. Ultima ediţie n-am scos-o eu, a fost în franciză, dar şi această ediţie ultimă a avut aproape 9 mii de exemplare. Prima ediţie am scos-o cu suplimente de tiraj, două suplimente de tiraj, 7000, încă 4000, încă aproape 4000. Am făcut ca o datorie de timişorean am scos acest ghid. Prima ediţie a fost în limbile română, engleză şi germană, iar după aceea am scos şi o ediţie în limbile engleză, germană, franceză.
Sedona a făcut prima hartă a Timişoarei (nici măcar IPROTIM-ul nu avea) cu numerele de case la colţuri puse pe care-am introdus-o după aceea şi-n Cartea Galbenă, parţial şi pe care-au folosit-o inclusiv cei de la IPROTIM în proiecte.
Am scos primul ghid al Bucureştiului după revoluţie şi am avut marcă protejată „Ghidurile române”.
Mă bucur că sunt timişorean şi că, fără modestie, am pus şi eu o cărămidă la construcţia Timişoarei moderne.
Interviu realizat de Cornel Seracin
Fotografii din colecţia familiei Secu
