Dr. Dorel Săndesc s-a născut în 13 iulie 1959. Este profesor universitar Anestezie Terapie Intensivă, șeful Clinicii ATI de la Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, directorul departamentului X – Chirurgie II – de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara, este vicepreședintele Societății Române de ATI (al cărei președinte a fost timp de opt ani) și președinte al Asociației pentru Anestezie și Terapie Intensivă „Aurel Mogoșanu” Timișoara. Deși a îndrăgit medicina încă din băncile facultății, de când lucrează în ATI doctorul Dorel Săndesc trăiește, am putea spune, cu fiecare pacient în parte, „pe muchie de cuțit”, adică între viață și moarte. Trăiește intens în spațiul dintre două secunde. În fulgerarea, în sclipirea în care pacientul rămâne printre noi, în această lume cu plusurile și minusurile ei, ori trece în lumea fără doruri și fără durere. El, ca medic, și echipa pe care o conduce fac tot ce pot, uneori chiar mai mult decât credem noi că pot, pentru a ține un pacient în viață. Pentru a nu-i priva de cel mai scump dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu: viața! Tind să cred că oamenii care lucrează în ATI sunt plămădiți din alt aluat decât cel obișnuit lumesc. Au ceva în plus. Ambiție, dârzenie, încrâncenare și, mai ales, o nesfârșită dorință de a veni în ajutorul semenilor. Sunt un fel de „bunul samaritean” de veghe 24 din 24 de ore la căpătâiul celor care se zbat între viață și moarte și, nu de puține ori, au făcut să triumfe viața. Ca o victorie supremă, chiar dacă temporară, asupra necruțătoarei morți.

- Să vorbim, pentru început, domnule doctor, despre copilăria dumneavoastră.

- Am trăit o copilărie extraordinară, parcă după un scenariu de Ion Creangă îmbunătăţit, şi care reprezintă o parte esenţială din ceea ce sunt acum. M-am născut în vara anului 1959 la Orăştie. Îmi povesteau părinţii cum s-a întâmplat. Mama ducea greu sarcina şi a fost internată de mai multe ori, cu ameninţare de naştere prematură. În iulie 1959 s-a dus din nou la spital, pentru că avea probleme. Tata credea că e doar o altă internare, că nu va naşte, mai ales că nu era chiar termenul. Era luni dimineaţa şi el mersese la coasă, pe malul râului, pe unde urca şi o mocăniţă, care mergea de la Orăştie până sus în munţi, la cetăţile dacice. De pe acea mocăniţă, dimineaţa devreme, un consătean l-a strigat: „Mă, Ioane, mă, du-te la oraş că ai un ficior!”. Remarca lui tata a fost: „Of, bat-o norocul, acuma s-a găsit, când avem atâta de lucru, atâta de coasă?”. S-a dus la oraş, m-a văzut şi a remarcat ce mic sunt. S-a dus să mă declare la Sfatul Popular. Am aflat şi cum am primit numele de Dorel, un nume foarte rar totuşi în satele româneşti din Ardeal. S-a dus şi a spus că are un ficior. Era o domnişoară acolo, care l-a felicitat, a întrebat cum îl cheamă. A spus Săndesc şi a fost întrebat ce nume îi pune copilului. A spus: „Domnişoară, nu m-am gândit, că vin direct de la coasă. Puneţi-i dumneavoastră un nume. Să fie sănătos şi să aibă noroc în viaţă”. Domnişoara aceea i-a propus numele de Dorel. A spus că i s-a părut cam ciudat, dar i-a fost frică să schimbe. A zis: „Aşa să rămână!”. Aşa am rămas cu numele Dorel. Nu e un nume la care să ai un sfânt, o sărbătoare.
Practic, am copilărit în Munţii Orăştiei. Copilăria a fost extraordinară. Văd diferenţa dintre ce înseamnă o copilărie autentică şi de ce au parte copiii din ziua de azi. Lumea s-a schimbat, dar în dezavantajul copiilor, după părerea mea. Unde am copilărit eu a fost o combinaţie teribilă între libertate şi sălbăticie aproape. Mi-am petrecut copilăria prin pădurile acelea nesfârşite, nu am ajuns niciodată la marginea lor. Umblam toată ziua prin acele păduri, la râu, într-o libertate într-adevăr deosebită. Dar, în acelaşi timp, am avut parte de experienţe esenţiale, care mi-au marcat evoluţia. De exemplu, una dintre cele mai importante este faptul că am avut câţiva oameni care mi-au inoculat plăcerea de a citi şi mi-au direcţionat un pic lecturile. Unul a fost doctorul de la ţară, Radu, care era o personalitate în comunitatea noastră. El avea cabinetul într-un sat vecin şi având roşu în gât m-a pus pe un program de moldamin, pentru prevenţia efectelor streptococului. Trebuia să merg iniţial la o săptămână să-mi facă injecţia intramusculară şi ulterior lunar, timp de un an, cred. Bineînţeles că era o teroare pentru mine. La început chiar am minţit-o pe mama că m-am dus, când de fapt nu m-am dus. A aflat, m-a sancţionat, dar ulterior s-a creat o legătură cu doctorul. Lui i-a plăcut de mine, eram deja şcolar, şi a început să îmi dea cărţi. Avea o bibliotecă uriaşă, era abonat la tot ce apărea, de exemplu, la «Biblioteca pentru toţi», care avea colecţii numeroase. De fiecare dată când mă duceam la el îmi umplea o traistă cu cărţi pe care să le citesc. Într-o lună le devoram pe toate. Experienţa de la dispensar s-a transformat radical. Nu îmi mai aduc aminte de durerea de la injecţie, ci mirosul specific de dispensar, iar după ce luam injecţia, mirosul bibliotecii, în care intram împreună. Goleam traista, discutam scurt despre cărţile pe care le-am citit şi îmi dădea altele. Adapta mereu lecturile unei progresii pe care o făceam. A găsit terenul fertil, probabil. Cert e că la mine a avut impact şi cred că şi la mai mulţi, pentru că din acei ani de copilărie s-au născut câţiva doctori. Unul a ajuns medic ginecolog în România, după care a emigrat în Franţa, altul este mare medic în Orăştie. Şi-a pus amprenta pe formarea tinerilor din perioada aceea.
În paralel, am avut parte de un prieten cu vreo trei ani mai mare, Petru Romoşan, care a ajuns poet. A fost publicat de revista „Tribuna”, condusă de D.R. Popescu şi care era o revistă prestigioasă, ca debut, pe prima pagină, când era în clasa a VII-a la şcoala generală. A fost un talent deosebit, a fost un lider al generaţiei lui. A emigrat şi el, fugind din România la un moment dat în Franţa. Şi el mă alimenta cu cărţi.
Tot despre complexitatea acestei copilării, noi am avut şansa, să spunem, de a-l avea în comuna noastră, cu domiciliul forţat, pe un mare dascăl: profesorul Aron Demian. A fost director la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie, a avut diverse funcţii importante. A primit din partea regimului comunist domiciliul forţat în Orăştioara de Sus. Era găzduit într-o casă a unei mătuşi a prietenului meu şi biblioteca lui a rămas acolo. Prietenul meu a avut acces la această resursă extraordinară şi a împărtăşit-o cu mine.
M-am alimentat din aceste două surse extraşcolare, dar foarte importante. Eram într-un ritm de citire extraordinar, neimpus de nimeni, ci de mine. Am parcurs de la primele lecturi tipice pentru un copil mic, până la literatura modernă. Acest lucru a contat, fără îndoială, în formarea mea.
Am mai avut şi la şcoală şansa unor dascăli excepţionali. Nu ştiu dacă au fost excepţii, poate mai erau şi în alte zone. Noi am avut un profesor, Manolescu, de istorie, care se implica extraordinar în formarea copiilor. Organiza evocări istorice ale războaielor daco-romane, pe teritoriul comunei noastre fiind cetăţile dacice din Munţii Orăştiei – Costeşti, Blidaru, Sarmizegetusa. O făcea într-o modalitatea superbă, care a ajuns chiar să fie filmată de televiziunea naţională, care a dat exemplu despre ce făcea o şcoală mică dintr-o comună de munte. Ne împărţea în daci şi romani, după forma lobului urechii. Cei care aveau lobul lipit erau daci, iar ceilalţi – romani. Pentru daci era simplu, se îmbrăca costumul ţărănesc tradiţional, pe care toţi copiii îl aveam. Pentru romani tăia fâşiile tricolorului şi făcea trei legiuni: roşie, galbenă şi albastră. Din carton de ambalaj vopsit cu bronz de sobă făcea un fel de platoşe şi un coif cu model. Scuturile se făceau din placaj PFL, hexagonale, la romani, ovale, la daci. Ne dădea modelul pentru săbiile din lemn – drepte, la romani, curbe, la daci. Fiecare familie trebuia să îl facă pentru copilul lui această recuzită. Pe lângă acestea, avea un veritabil scenariu. Urcam la ruinele cetăţilor dacice. Acolo era Decebal, care avea un rol, era Marele Preot, sfatul bătrânilor şi restul dacilor în jur. Pe o blană de oaie avea desenat conturul Daciei, liniile de atac ale romanilor. Decebal le spunea: „Trebuie să ne hotărâm. Iată, unul dintre noi ne-a trădat. Conductele de apă au fost interceptate şi distruse de romani. Mai avem apă pentru două-trei zile. Ce facem?”. Unul dintre ei se ridica: „Trebuie să ne predăm, căci nu mai avem nici o şansă”. Toţi ceilalţi se ridicau şi urlau: „Nu! Dacii nu se predau niciodată! Luptăm pentru pământul nostru strămoşesc!”. Dincolo, în afara ruinelor, eram noi, romanii. Călare pe cal – copiii erau învăţaţi cu animalele, cu muncile de la câmp –, Traian le spunea romanilor: „Romani, doar aceşti barbari mai stau în faţa gloriei voastre. Învingeţi-i şi lumea întreagă este a voastră! Pentru gloria Romei, la luptă!”. Dacii aveau nişte bolovani uriaşi din hârtie, noi puneam scuturile. Apoi, aveau arcuri cu săgeţi din trestie, trăgeau o ploaie de săgeţi. Noi puneam scările de lemn, urcam pe ruine. Profesorul Manolescu stabilea fiecare unde şi când „moare”, pentru că nimeni nu voia să „moară”. Dacii „mureau” cu faţa la pământ, strângând în braţe pământul strămoşesc; toţi romanii „mureau” pe spate, cu braţele deschise, dornici să cucerească lumea. Îmi aduc aminte cât de necăjit am fost – eram clasa a III-a, a IV-a – că eram un simplu soldat roman şi a stabilit când să „mor”. Exact când am coborât de pe scară a trebuit să mă las „omorât”; culmea, m-a „omorât” un coleg, dac, vecinul meu mai mare cu un an şi jumătate, mult mai solid decât mine şi care oricum mă bătea toată ziua, pentru că el cam pierdea la jocurile de inteligenţă pe care le jucam noi.
Mai organiza profesorul concursul „Busola de aur”. Se făceau expediţiile „Cutezătorii”. Era un regulament. Trebuia să faci o expediţie, să arăţi ce faci, ce urmăreşti, existau funcţii – comandantul, secundul. Ţin minte că eram secund şi ţineam jurnalul. Noi, de exemplu, am mers să identificăm traseele armatei romane, pentru că nu erau foarte clare în istorie. Aveam un botanist cu noi, care scria ce plante sunt pe traseu. Aveam geograf, istoric, etnograf, care culegea diverse strigături, proverbe de la oamenii de pe traseu, era o organizare superbă. Aveam funcţii administrative: unii erau fochişti, alţii erau sacagii – eu eram sacagiu, trebuia să merg să aduc apa de la izvor – şi aşa mai departe. Am luat „Busola de aur” pe ţară. Cel mai tare proiect a fost al nostru. S-a făcut, ţin minte, careu, au venit şi ne-au dat „Busola de aur” pentru cel mai bun proiect.
Profesorul Manolescu mai aducea şi prezenta filme istorice. În contextul unui film ne prezenta istoria.
Toate acestea ne stimulau extraordinar, au avut o influenţă. Pot să spun că am plecat de acolo cu o baterie extra, o sursă de energie care persistă şi care mă ţine şi acum.

- Povestiţi-ne despre bunici...

- Nu am avut bunici. Am avut o străbunică. Mama şi tata tatălui meu muriseră. Străbunica era extrem de ataşată de mine. În rest, am fost cu familia şi cu sora mea, care s-a născut greu, mama având probleme cu sarcina. Dar au vrut să mai facă un copil, iar după nouă ani s-a născut sora mea.

- Liceul?

- La Orăştie, la Liceul „Aurel Vlaicu”. A fost o perioadă extraordinară. Am plecat ca un sălbăticuţ. Ţin minte că atunci când am „descins” în Orăştie eram copleşit de dimensiunea oraşului. Mi se părea foarte mare; niciodată nu am avut senzaţia aceasta de copleşire, deşi am fost ulterior în marile capitale ale lumii. Colegii mei de liceu mi se păreau foarte deştepţi. Ei erau, de fapt, un pic mai şmecheri faţă de mine. Aşa i-am perceput la început, după care m-am integrat foarte bine în clasa noastră, mi-am făcut foarte mulţi prieteni. Am constatat că toate cele ce v-am povestit anterior au contat enorm şi de multe ori făceau diferenţa. Şi profesorii erau cumva surprinşi că unul destul de interiorizat, copleşit, cum vă spuneam, când se puneau întrebări, dădea răspunsuri surprinzătoare, făceam referinţe la unele cărţi şi lecturi. Bagajul de cunoştinţe, de lecturi, de experienţe, de trăiri a contat foarte mult.

- Când şi de ce aţi optat pentru medicină?

- E greu de spus de ce am optat pentru medicină. Mi-am explicat asta destul de târziu, după ce am ajuns medic. Atunci eram tânăr şi nu mă mai interesa de ce am ales medicina. Dar, la un moment dat, în liceu, m-am decis să dau la medicină. Eram destul de bun la diverse discipline, aş fi putut da şi la Politehnică. Totuşi, m-am hotărât la medicină. Ulterior mi-am dat seama că de fapt explicaţia rezidă din copilăria mea. Practic, am oscilat între două modele. Primul a fost prietenul meu, poetul – citind atât de mult, scriam şi eu poezie, iar el era extrem de încântat. Când venea de la Cluj, unde plecase la studii, îmi spunea că eu voi fi poetul şi că el mi-a deschis calea. Era foarte încântat de ce scriam. Părea, cumva, că voi merge şi eu pe calea aceasta.
La un moment dat, cum e în adolescenţă, ai perioada aceea de negaţie, de respingere, de câştigare a unei independenţe totale. Atunci am considerat că a merge pe calea aceasta a literaturii e o formă de mimetism faţă de prietenul meu mai mare, la care ţineam foarte mult. Am vrut să mă desprind, aşa cum orice tânăr vrea să se desprindă inclusiv de influenţa parentală şi să devină un om independent. Am refuzat acest mimetism şi am ales medicina.
De fapt, mi-am dat seama că atunci am alergat spre celălalt model: doctorul Radu. Acum îmi este foarte clar că acesta a fost mecanismul. Atunci nu l-am ştiut. Am ales, pur şi simplu. Ţin minte că tata a fost avertizat chiar de nişte prieteni că eu aş fi ales pentru că m-aş fi îndrăgostit de o fată care dă la medicină şi să aibă grijă, să vorbească cu mine, pentru că am şanse, că nu m-am prea pregătit. La medicină concurenţa era foarte mare, erau foarte mulţi pe un loc; ştiu că au fost vreo patru mii şi ceva de candidaţi. Era o profesie care atrăgea lumea, dar selecţia era dură. Totuşi, am reuşit remarcabil. Povestea cu acea fată nu a fost reală, dar pe tata l-a îngrijorat. I-am spus că asta vreau să fac şi nu are legătură cu altceva.

- Facultatea aţi urmat-o la Cluj?

- Am ales facultatea care era recunoscută drept cea mai bună, noi fiind cumva la jumătatea distanţei dintre Cluj şi Timişoara. Am început acei ani de studenţie, în care am descoperit într-adevăr că am pasiune pentru profesia aceasta. Realitatea e atunci când intri direct în profesie. Aveam o abordare bazată pe interes. Nu am fost un student obsedat neapărat de note, ci motivat mai degrabă interior de pasiunea pentru profesie. Concept despre care am tot discutat şi discut cu tinerii mei studenţi. Le arăt cât de mult contează motivaţia interioară faţă de motivaţia exterioară, şi în pregătire, şi în profesie. Cei care erau motivaţi exterior, de note, de clasamente, de topuri, mulţi dintre ei, nu au confirmat, nu au devenit medici de performanţă. Dispărând acea motivaţie exterioară, nu au găsit destulă motivaţie în profesie pentru a se realiza. E foarte interesant acest lucru, pentru că sistemul de motivare exterioară afectează grav calitatea învăţământului. Iar acest lucru afectează calitatea sistemului educaţional, şi nu numai la noi. Studenţii sunt preocupaţi de notă, pentru că ea este singura reflectare a lor în acel sistem de învăţământ. Ceea ce nu e real. Toate evaluările sunt o convenţie, nici una nu poate fi perfectă şi total comprehensivă, dar acest stil reducţionist la o notă îi face pe studenţi să dorească să arate bine. Toţi dorim să arătăm bine în ochii celorlalţi. Or ei atunci sacrifică, de exemplu, creativitatea şi ingeniozitatea, preferând să înveţe doar ca să ia acea notă. Ba chiar s-a constatat psihologic, prin studii serioase, că în sistemele de învăţământ în care nota este preponderentă, cea mai importantă, exclusivă, tendinţa de copiere este mult mai mare decât într-un sistem în care aprecierea este mai diversificată. Ce e mai grav în acest sistem este faptul că se induce ideea că nu toţi putem fi câştigători. Dacă faci un sondaj printre studenţi şi rezidenţi, dar şi în general printre oamenii care se pregătesc pentru ceva, marea majoritate consideră că este adevărat: nu toţi putem fi câştigători. Eu susţin că aceasta este o idee falsă şi că de fapt – şi asta le spun tinerilor mei studenţi – toţi pot să fie câştigători în singura competiţie care contează: cea cu tine însuţi. Aceasta este, de fapt, adevărata competiţie: a te împlini pe tine însuţi, ca o condiţie esenţială pentru tot ce vei putea face şi ce-ţi va oferi viaţa. Acest lucru este reflectat în evoluţia ulterioară perioadei universitare, în care oamenii care au descoperit un interes, o pasiune pentru profesie, au performat ulterior mult mai bine, chiar dacă în timpul universităţii nu au fost obsedaţi neapărat de note, nu au fost „decariştii” de care se vorbea în universitate. Au dus o tinereţe poate mai rebelă, dar conectată mai real la profesie. Trebuie să recunoaştem că acest sistem îl face pe student să uite de ce este în facultate. Toţi recunosc că studenţii nu învaţă pentru examen cu gândul că trebuie să devină doctor bun, ci învaţă cu gândul să ia o notă bună. Tehnica de învăţare este adaptată la aşa ceva. Ei învaţă intensiv pentru examenul respectiv; după ce iau examenul fac un duş şi odată cu transpiraţia se spală şi informaţia aceea, lăsând creierul liber pentru un nou examen. Cei care găsesc un interes intrinsec – şi sunt relativ uşor de depistat, sunt acei studenţi care depăşesc programul şcolar, îi vezi că vin prin gărzi, că marşează la acţiuni de voluntariat, că îi interesează – există chiar şi acum. Eu desfid această opinie a unora care spun că tineretul din ziua de azi nu mai e ce am fost noi. Este, mai degrabă, incapacitatea unui om de a vedea potenţialul din noua generaţie şi arată ruptura reală între generaţii. Eu nu cred că e chiar aşa. Da, ei sunt supuşi unor factori erozivi, şi mediul din jur este altfel. Apar modificări, iar ele sunt multiple. Le constat, dar în nici un caz nu susţin că noi, ca generaţie, am fost sau suntem superiori lor. E adevărat că tineretul din ziua de azi citeşte mai puţin literatură serioasă decât am făcut-o noi. De ce? Pentru că noi nu aveam acces la alte forme de distracţie. Pentru noi distracţia era literatura de calitate la care aveam acces. Aşa că am citit marea literatură. Ei au acum atâtea canale, divertisment, care îi atrag – doar sunt tineri –, le consumă timpul şi constat la ei că întoarcerea spre lectură, spre vizitare de muzee apare mai târziu. Sunt surprize foarte plăcute, cum este acest Book Club pe care studenţii noştri de la medicină l-au iniţiat chiar înainte de epidemie. M-am trezit invitat să deschid acest Book Club, la acţiuni de tipul „vă rugăm să ne propuneţi o carte care v-a impresionat şi v-a marcat în tinereţe, pe care noi să o citim şi peste o lună să ne întâlnim”. Ne-am întâlnit la o librărie şi am discutat despre carte.

- Apropo de aceasta, ce autori şi cărţi v-au marcat?

- Cum spuneam, am avut acces şi am citit marea literatură. Legat de ce spuneam mai înainte, le-am propus studenţilor „Lupul de stepă”, de Herman Hesse, acel roman care m-a ajutat să mă înţeleg, pentru că arată dualitatea sufletului omenesc, faptul că trăiesc în noi doi sau poate chiar mai mulţi, cum a zis Pirandello în alt roman: „Trăiesc în noi nenumăraţi”. Acea dualitate în care simţi că în tine sunt cel puţin doi foarte diferiţi, de obicei contradictorii, şi pe care, de exemplu, le spuneam, îi simt întotdeauna: când citesc şi lucrez zi şi noapte, obosit, vine unul din interior şi îţi toarnă în ureche – „Fraiere, viaţa ta e atât de scurtă şi tu o risipeşti aici, în loc să te bucuri de ea cât poţi să o faci. Curând nu vei mai putea”. Când mă distrez, vine celălalt şi-mi spune: „Vrei să-ţi baţi joc de tot ce ai realizat până acum?”. Şi se bat pe sufletul meu. Am înţeles că aceasta face parte din natura umană şi m-a ajutat să mă înţeleg.
Desigur, sunt foarte mulţi scriitori care m-au impresionat. Constat, într-adevăr, că, fără să fac clasament pe ţări, sunt mulţi autori ruşi care m-au impresionat. Dostoievski, Bulgakov, Gogol şi aşa mai departe.

- E şcoala rusă, care nu poate fi neglijată şi nici contestată...

- Şi la universitate am avut şansa unor maeştri deosebiţi. Maestrul, da, constituie un subiect aparte. Maestru în sensul omului care e mai mare decât tine ca vârstă, ca experienţă, ca şi cunoştinţe şi care îţi influenţează evoluţia. E veriga esenţială între generaţii şi el trebuie să aibă nişte caracteristici: să fie valoros în domeniul lui...

- Mai avem astăzi valori?

- Tot timpul au fost rara avis. Eu cred că mai sunt oameni percepuţi ca maeştri, pentru că maestru nu te poţi defini tu. Trebuie să te definească urmaşii, discipolii. Am avut, cum spuneam, câţiva profesori deosebiţi, mai ales pe un mare profesor cardiolog, Roman Vlaicu, care era şi el fiu de ţăran. A rămas şi el ţăran, aşa cum am rămas şi eu, un ţăran din Munţii Orăştiei. Acest lucru mă caracterizează. Chiar glumesc uneori cu colegii. Le spun: am două caracteristici care vin din zona în care m-am născut şi am crescut. Merg repede pentru că acolo pământurile nu erau toate la un loc, fiind zonă de deal. Dacă nu mergeai repede, pierdeai ziua pe drum, nu mai apucai să lucrezi, să mergi la coasă, la adunat fânul, la sapă şi aşa mai departe. Apoi, vorbesc tare, pentru că, fiind tot timpul afară, în natură, bate vântul, trebuie să vorbeşti tare ca să fii auzit. Astea ţin de originea mea de ţăran.
O bună parte din toate vacanţele, inclusiv cele din facultate, le petreceam împreună cu părinţii mei, ajutându-i la muncile agricole. Mergeam la coasă cu tata. Ţin minte, mai mergeam la Orăştie, la Geoagiu Băi. Uneori veneam dimineaţa acasă, şi tata, parcă-l văd, era la şură. Eu mergeam încet, cu gândul să merg în cameră şi să dorm. Tata îmi spunea: „Hai, că ţi-am bătut eu coasa. Plecăm la coasă”. Mergeam şi coseam toată ziua, dar era frumos. Ţin minte cum trăgeam amândoi şi după aceea ne scăldam în râul istoric Sargeţia, care trecea prin sat. Apoi, cum venea mama cu coşul cu mâncarea. Dumnezeu pusese, pe fiecare fâneaţă, din loc în loc, câte un copac mare, cu umbră, unde să stai un pic după ce ai mâncat.


A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ