Despre doctorul Virgil Musta s-a vorbit şi s-a scris mult în ultima vreme. Pe bună dreptate. Numele lui a trecut graniţele oraşului, ale judeţului, ale ţării. A devenit rapid unul dintre cei mai cunoscuţi infecţionişti şi cu rezultate spectaculoase. Încă de la începutul pandemiei, terapia administrată bolnavilor de COVID-19 a dat rezultate bune, concrete, prin salvare de vieţi omeneşti. Prin medicul Virgil Musta şi rezultatele obţinute de el şi colectivul pe care îl conduce, din nou Timişoara a fost port drapel, pionier, împotriva unei maladii care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi neiertătoare. Prin acest de excepţie doctor, din nou Banatul a fost cum uzual se spune „fruncea”. Din păcate, în vremuri de restrişte. Din păcate, în clipe de grea încercare. Din fericire, au putut fi salvate vieţi. Şi aici este mult şi dacă vorbeşti de o singură viaţă salvată. Ce poţi spune când este vorba de zeci de vieţi salvate, de sute, poate chiar mii? N-am mai avut răgazul să întreb câţi bolnavi au fost trataţi la Timişoara, în secţia condusă de doctorul Virgil Musta, în cazul nostru, dar ştiu că de dimineaţa până noaptea târziu era pe baricadă, tratând şi ajutând pacienţi nu numai din Timişoara, ci şi din alte părţi ale ţării, chiar şi din străi­nătate. Important este faptul că, de la declanşarea pandemiei şi până în prezent, ei au fost în linia întâi: ca oameni, medici, soldaţi. Şi continuă să fie. Deocamdată, „hidra” i-a mai lăsat să respire. A simţit că aceşti oameni de excepţie, care au luptat cu ea, uneori peste puterile lor, nu se dau bătuţi şi îi vor smulge din gheare cât mai multe vieţi cu putinţă. Aşa cum au făcut până acum. Nu s-au întrebat dacă e greu sau uşor. Şi-au primejduit propria viaţă şi, uneori, au luptat până la epuizare. Chiar unele cadre medicale au pierdut lupta cu acest virus, care a dus, pe glob, la dispariţia câtorva milioane de vieţi. Nu ştim încă în ce sens vor evolua lucrurile, dar aceşti oameni de excepţie, medicii, printre care se numără şi timişoreanul Virgil Musta, ştiu că vor face în continuare exact ce au făcut până acum, adică vor lupta, vor duce bătălie după bătălie pentru a salva vieţi şi atunci când vor fi biruitori, şi când vor fi învinşi. Sunt puţine cuvintele pentru a vorbi despre doctorul Virgil Musta: modest, deschis spre colaborare, dornic să-şi împărtăşească experienţele, dar şi să le asculte pe ale altora... Aşa s-a creat legenda de la Timişoara, de la Clinica de Boli Infecţioase condusă de doctorul Virgil Musta. Poate sunt subiectiv. Eu am fost unul dintre pacienţii cu noroc care au beneficiat de tratamentul acestui minunat medic... Ce este trist, aşa cum se întâmplă întotdeauna la noi, în jurul legendelor, oricât ar fi de luminoase, unii născocesc şi găsesc şi „pete”. Trebuie să se remarce şi ei prin ceva, dacă nu pot altfel. Un vechi dicton spune că: „Şi soarele are pete, dar şi le acoperă cu un surplus de lumină”. Cinste celor care au salvat, salvează şi vor salva în continuare vieţi omeneşti. Iar despre medicul Virgil Musta pot spune cu toată convingerea: vrednic este!

Dr. Virgil Musta s-a născut la Timişoara, în luna februarie a anului 1958.
Mama domniei sale s-a născut în Caransebeş, părinţii ei fiind din judeţul Caraş Severin, din satul Dalci.
Tatăl s-a născut în Banatul sârbesc, la Marghita.
În momentrul în care tatăl său, bunicul domnului doctor, a fost numit protopop de Oraviţa, s-au mutat, în Oraviţa fiind şi locul copilăriei sale. Dr. Virgil Musta mai are un frate, mai mic cu un an, născut tot la Timişoara.
Este căsătorit şi are o fetiţă de 11 ani. Ca pasiune putem aminti sportul.
A jucat tenis de performanţă la nivel de juniori, iar cel mai bun rezultat a fost locul 5 pe ţară la un campionat naţional.
Apoi, în facultate şi o perioadă după aceea, a jucat fotbal pe teren mic, unde a avut mari succese.
Echipa din care făcea parte a câştigat ani la rând campionatul din cadrul Universităţii de Medicină, dar şi campionatul între facultăţile de medicină din ţară.
La un moment dat a avut oportunitatea de a participa la un campionat mondial de fotbal al medicilor, în Italia, unde a obţinut locul trei.
Despre acest sport doctorul Virgil Musta ne-a declarat: „E un altfel de fotbal decât cel de pe teren mare. Este un fotbal al vitezei şi al tehnicii, în timp ce pe teren mare ai nevoie, pe lângă acestea două, şi de forţă.
Dacă aţi observat, în ultimii ani nu mai avem performanţă în fotbalul nostru pe teren mare.
Pe teren mic, în schimb, până acum doi ani România avea deja câştigate cinci campionate europene la futsal.
Modul în care am pregătit sprinturile la tenis mă ajută şi în minifotbal, mai ales că terenul nu este cu mult mai mare decât unul de tenis”.

- Să vorbim domnule doctor, despre originile dumneavoastră...

- Facem parte dintr-o familie în care, din partea tatălui – bunicii, străbunicii –, toţi au fost preoţi, străbunicul fiind arhiereu de Caransebeş. În perioada Marii Uniri a făcut parte din comitetul de unire. Cum spuneam, bunicul a fost protopop la Oraviţa, senator liberal, adunând în jurul lui o serie de personalităţi care au dezvoltat Oraviţa şi comunitatea de acolo. Din poveştile spuse de tatăl meu am învăţat de la bunicul să ajut, să fiu de folos celor din jur. El a ajutat foarte multă lume, foarte mulţi copii necăjiţi. În protopopiatul său, zilnic se adunau 10-20 de copii care primeau mâncare, unii dintre ei chiar dormeau acolo, pentru că nu aveau unde altundeva. Era practic o cantină socială, iar bunica era cea care gătea atât pentru familie, cât şi pentru ceilalţi copii.

- Cine a rupt, să spun aşa, şirul tradiţiei preoţeşti din familie?

- Tatăl meu, care a fost avocat. În celălalt regim a fost consilier juridic, având mult de suferit la începutul comunismului datorită poziţiei tatălui său. Mama a fost profesoară la Facultatea de Chimie. Nici fratele tatălui meu nu a urmat calea preoţiei. Bineînţeles, şi noi, fraţii, am urmat apoi alte drumuri.

- Unde aţi urmat cursurile şcolii primare?

- La Timişoara, la Şcoala Generală nr. 22 din Bălcescu, actualul Liceu „Grigore Moisil”. Din clasa I până în clasa a IV-a se făceau ore suplimentare după-amiaza la Liceul „Vidu”. Apoi m-am mutat acolo, eu cântând la pian, iar fratele meu la vioară. Din clasa a V-a până în clasa a VIII-a am urmat cursurile Liceului de Muzică „Ion Vidu”.
În clasa a IX-a am dat examen la Liceul „C.D. Loga”, pe care l-am absolvit, intrând la facultatea de medicină. Mi-am dedicat, din acel moment, întreaga viaţă meseriei de medic.


- Ce amintiri mai aveţi din primii ani de şcoală?

- La şcoala generală ţin minte că nu era o presiune aşa mare cum este acum asupra copiilor, în sensul că o jumătate de clasă avea calificativul foarte bine, iar cealaltă – bine. Ne-am bucurat de şcoală, ne-am jucat foarte mult. Am avut colegi de toate naţionalităţile.
La Liceul de Muzică o jumătate din clasă erau germani din Giarmata, care cântau la instrumente de suflat, iar cealaltă jumătate era formată majoritar din români. I-am avut colegi de clasă, dintre personalităţile care au continuat să facă muzică şi au devenit nume cunoscute în Timişoara, pe Dragoş Mihăilescu şi pe Sorin Dogaru. Ambii au cântat la pian. Cu Dragoş, fost colaborator o perioadă la Filarmonica din Timişoara, iar acum concerteaza, împreună cu soţia sa, atât în România, cât şi în străinătate, am fost chiar coleg de bancă.
La Liceul „Loga” am urmat o clasă cu profil real. Mi-au plăcut foarte mult fizica şi matematica. Am vrut, la un moment dat, să dau la fizică atomică, numai că această disciplină se putea urma doar la facultatea de la Bucureşti şi era mai dificil pentru mine să merg şi să locuiesc acolo. Mi-a fost greu să mă dezlipesc de aici. Părinţii mi-au spus că şi pentru ei era mai uşor să mă sprijine aici decât la Bucureşti, iar în altă ordine de idei, aveam destul de multe rude care erau medici...

- Când v-a venit prima dată gândul că aţi putea deveni medic?

- În clasa a X-a... A fost o întâmplare. S-a făcut o clasă cu specialitatea matematică şi fizică la liceu. Cu notele pe care le aveam mă calificam pentru a intra în această clasă. Doar că am fost bolnav exact în săptămâna când s-a făcut împărţirea elevilor în aceste clase, în funcţie de note. Pentru că am lipsit şi nu am optat pentru vreuna dintre aceste clase, locurile s-au ocupat.
Mi s-a recomandat să mă transfer în anul şcolar următor. Chiar am „tras”, cum se spune, pentru a avea note foarte bune la aceste două materii, tocmai pentru a intra în acea clasă, dar până la urmă direcţiunea nu a mai vrut să facă acest transfer, spunându-mi că este la fel de bună şi clasa cu profil real. Acesta a fost, poate, motivul pentru care m-am decis să nu fac fizică atomică. Am hotărât să merg la medicină. Am constatat că am făcut o alegere foarte bună. Cel mai mult am simţit acest lucru în anul trei de facultate, când am intrat în clinică şi a început să-mi placă foarte mult ce făceam acolo.

- Dragostea pentru medicină, aşadar, a venit pe parcurs...

- Da, aşa e. A fost o şansă în viaţă. Vedeţi dumneavoastră, uneori nu observi de la început şansa de a face ce-ţi place şi poate ce ţi se potriveşte, pentru că acest lucru te va face fericit, te va face să fii devotat meseriei, să performezi. Medicina este chiar o meserie foarte frumoasă. De fapt, pe vremea respectivă şi chiar şi acum mai găseam şi găsim această mentalitate că la medicină dau doar tocilarii sau cei care nu sunt buni la celelalte materii. Eu eram cel mai bun la fizică. Consider că un medic bun este un medic care gândeşte. Trebuie să aibă o gândire analitică şi sintetică...

- V-a ajutat mai târziu în meserie faptul că aveaţi înclinaţii spre ştiinţele reale?

- Tocmai aceasta spuneam. Un medic bun trebuie să gândească din punct de vedere patogenic pentru a înţelege mecanismele care produc boala. Numai atunci poţi să acţionezi pentru a încerca să tratezi boala. Profilul real pe care l-am urmat la şcoală m-a ajutat. Pe de altă parte, rămânând la şcoală, limba română am făcut-o cu domnul profesor Cornel Petroman, care era inspector pe vremea respectivă şi care era foarte sever şi avea pretenţii foarte mari de la noi. Cumva ne-a imprimat modul de a gândi româna, în sensul că analiza pe care o făceam pe texte nu o făceam reproducând ceea ce spuneau diferiţi critici, ci scriam ceea ce consideram noi că a vrut să transmită autorul sau ce ne inspira acea operă. Şi acest lucru cred că m-a ajutat foarte mult mai târziu, pentru că, de fapt, m-a făcut să gândesc, să interpretez şi să analizez... Cu alte cuvinte, îmi puneam mintea la contribuţie.

- Consideraţi, aşadar, că cel mai important lucru este să gândeşti şi să cântăreşti o anumită situaţie?

- În acest sens, foarte mult m-a mai ajutat şi sportul. Am făcut tenis de câmp. Am fost în echipa Timişoarei, la Electrica. Am început la un alt club, după care, când am ajuns junior, m-a luat Electrica. Tenisul, dar nu numai tenisul, sportul în general, înseamnă sănătate. Te ajută să te dezvolţi armonios. Tenisul, în special, te obligă să iei decizii foarte rapid, în decurs de fracţiuni de secundă. Trebuie să decizi unde trebuie să dai mingea, cum să o dai pentru ca să-l pui în dezavantaj pe adversar. Sunt convins că acest lucru m-a ajutat foarte mult în întreaga mea activitate.

- Aţi avut vreun mentor în facultate?

- Am avut mentori foarte buni, ca de exemplu prof. Niculescu, prof. Leonida Georgescu, prof. Topciu, prof. Teodorescu, prof. Pius Brînzeu, prof. Barbu şi alţii. L-am mai prins pe profesorul Mihail Dragomirescu, un om cu o cultură foarte bogată. Ca să fiu sincer, specialitatea de boli infecţioase am ales-o pentru că ultimul stagiu pe care l-am făcut în stagiatură a fost în acest domeniu. Mi s-a părut o specialitate care înglobează o serie de cunoştinţe medicale, pentru că, de fapt, bolile infecţioase au drept cauză un agent patogen, dar manifestările pot fi pe toate organele, trebuind să cunoşti şi să tratezi determinarea cardiacă, pulmonară, renală, digestivă, neurologică etc. Este una dintre cele mai complexe specialităţi. Mie, plăcându-mi medicina şi plăcându-mi să o gândesc, mi s-a părut extraordinar să pot vedea boala sub toate aceste aspecte.

- Deşi nu era, să zic aşa, cea mai spectaculoasă ramură a medicinei, s-a ajuns ca, în ultimii doi ani, să fie cea mai importantă...

- Viaţa ne-a adus aici. Am fost, practic, în ultimul an într-un adevărat război, despre care eu spun că nu a fost numai medical. Pornindu-se de la un incident medical, a ajuns un război internaţional pe toate liniile: economic, geo-politic, social, psihologic. Toate acestea ne-au afectat în ultimul an şi încă ne afectează. Analizând puţin, am văzut multe similitudini cu situaţii reale de război. Eu am fost în prima linie medicală, dar mă refer la această luptă la nivelul comunităţii sociale, care, din păcate, în ultimul an a împărţit lumea. Şi nu doar la noi, ci peste tot. Vedeţi cât de divizată, de netolerantă a devenit lumea din cauza bătăliei acestea aprige pe care a creat-o COVID-ul.

- Cum aţi simţit primele faze ale intrării în această luptă?

- Pe de-o parte, noi ne aşteptam la o pandemie în ultimii zece ani. Au fost câteva evenimente epidemiologice... Este o lege a naturii ca periodic să apară pandemii. Nu am trăit aşa ceva, nu intuiam consecinţele unei pandemii. Deşi ştiam, de exemplu, că gripa spaniolă a produs milioane de morţi şi că la fel s-a întâmplat şi în timpul ciumei. Totuşi, între timp, medicina a avansat şi eram aproape convins că nu va fi de anvergura acelor pandemii despre care am învăţat la şcoală.
Dar, aşteptându-ne la evenimente epidemiologice importante, am fost cumva sensibilizaţi. Am şi avut noroc. La sfârşitul anului 2019 doi colegi de-ai noştri au participat la un curs de biosecuritate la Bucureşti, la Institutul „Matei Balş”, pentru eventualitatea unei epidemii de Ebola. Ebola este o boală care are o contagiozitate şi o mortalitate mult mai mari. Când am învăţat despre Ebola mortalitatea era de 80%, adică din zece oameni bolnavi opt mureau. În urmă cu zece ani, când a fost un incident epidemic – din fericire nu s-a dezvoltat ca o epidemie şi nu au fost cazuri la noi în ţară – mortalitatea era de 40%, cu toate cunoştinţele şi performanţa medicală actuală. Ebola, într-adevăr, reprezintă o problemă. În momentul în care am văzut ce se întâmplă în China şi când am văzut că boala a depăşit graniţele Chinei am început să realizăm că foarte probabil va ajunge şi la noi, pentru că această mişcare a populaţiei dintr-o zonă într-alta este foarte intensă la ora actuală. Virusul nu are graniţe, mai ales când e vorba despre transmitere pe cale aeriană. Aşa a şi fost.
Primele cazuri s-au înregistrat în Italia, am văzut apoi situaţia dificilă şi dezastrul de acolo. Înainte de a apărea primele cazuri am adunat echipa şi am zis că trebuie să avem mare grijă, deoarece am văzut că deja începuseră să moară şi medici, să ne protejăm, pentru că vom avea o luptă foarte dificilă şi trebuie să facem tot posibilul să câştigăm această luptă.

- Facem o paranteză, domnule doctor. Aţi fost ajutat de autorităţi destul, în demersurile dumneavoastră, sau se putea mai mult?

- Să ştiţi că am fost ajutaţi mult mai mult decât ne aşteptam. A fost o coeziune extraordinară a comunităţii la începutul pandemiei. Pregătindu-ne din timp, am prins situaţia când încă se găseau echipamente de protecţie. Am reuşit să obţinem aceste echipamente cu ajutorul ISU. La începutul pandemiei, când am văzut că avem o serie de probleme la nivelul spitalului, am făcut o solicitare comunităţii de a ne sprijini.
Iar comunitatea a reacţionat atât de frumos; fiecare ne-a sprijinit cu ce a putut: unii cu bani, s-au donat sume importante pentru asociaţia spitalului astfel încât să ne putem organiza şi să realizăm un act medical de calitate şi să creăm condiţii bune pacienţilor, alţii cu ce au putut – cu repararea aparaturii...
Toată lumea şi-a oferit sprijinul. A fost impresionant. Oameni simpli mă sunau şi îmi spuneau, de exemplu, că au pensii foarte mici dar vor să dea, eu ştiu, 50 de lei pe lună pentru a ne sprijini. Chiar dacă le spuneam că ne descurcăm, au ţinut să dea aceşti bani pentru că, ziceau ei, „faceţi lucruri mari pentru noi”.
Aceste lucruri ne-au şi mobilizat şi ne-au obligat, astfel încât am ajuns ca la puţin timp după debutul pandemiei să avem echipamente şi un standard de protecţie mult mai bun decât la majoritatea spitalelor.

- Cum aţi ajuns să stabiliţi, la un moment dat, medicaţia anti-COVID?

- Erau mai multe medicamente antivirale testate, care erau folosite în diferite afecţiuni. Împreună cu domnul profesor Străinu Cercel am stabilit ca noi, la Timişoara, să folosim o anumită combinaţie de medicamente, o anumită reţetă.
A fost o reţetă de succes, care ne-a adus un mare avantaj: aflându-se de acest succes, care nu era doar o poveste, ci era dovedit prin date, am avut o deschidere extraordinară nu numai în ţară, ci şi în străinătate.
Am primit telefoane de la instituţii de boli infecţioase din Elveţia, Statele Unite ale Americii, de la consulate sau ambasade, fiecare întrebându-mă şi căutând să le spun şi lor ceea ce face noi; de fapt, să ne ajutăm cu ce se poate. Pe de altă parte, am primit invitaţii la cele mai mari conferinţe de boli infecţioase, unde participau toţi marii profesori ai lumii şi fiecare îşi povestea experienţa.
De aici am învăţat foarte mult, pentru că erau unii cu o mai mare experienţă, aveau deja o luptă mai îndelungată în pandemie. Şi atunci am constatat că ei au spus nişte lucruri care încă nu erau scrise şi aveau logică. Am analizat din punctul de vedere al cunoştinţelor şi gândirii mele şi am mers pe un lucru logic, verificat pe alte patologii. S-a dovedit că a fost o reţetă câştigătoare, deşi iniţial a fost criticată de către unii colegi.

- Când v-a fost, în acest ultim an, cel mai greu?

- Am trecut extraordinar de bine prin primul val, vorbesc de întreaga comunitate. Nu am avut foarte mulţi morţi, nu am avut multe situaţii dificile. Al doilea val a fost foarte greu, pentru că între timp lumea s-a divizat. Aţi văzut, erau unii care militau să nu se respecte regulile. Eu am căutat să comunic, de aceea am şi făcut acest grup pe facebook, City Doctors, cu peste 60.000 de oameni care ascultau recomandările. Am considerat foarte importantă această comunicare cu oamenii.
Ei reprezentau aliaţii mei în această bătălie, fără de care nu puteam şi nu putem câştiga războiul. Ei trebuia să ştie din surse avizate ce este bine să facă, care este situaţia şi la ce să se aştepte.
Întotdeauna am spus că lupta nu se câştigă în spital, pentru că am văzut cum Italia, Statele Unite, Franţa şi Anglia – care au sisteme de sănătate mult mai puternice decât al nostru – nu au făcut faţă, iar oamenii mureau într-un mod pe care nu ţi-l puteai închipui. M-am uitat, de exemplu, la statistica din Italia; în perioada în care la ei nu mai erau locuri în spitale, de la o mortalitate de 3-4% s-a trecut la una de peste 13%, ceea ce este enorm. Am zis atunci că trebuie să fac tot posibilul să nu ajungem în situaţia să fie copleşit sistemul de sănătate. Iar pentru aceasta trebuia să comunicăm. În perioada respectivă singura soluţie era să respecţi cele trei reguli.
Apoi, după ce a apărut vaccinul, am început să comunic despre importanţa vaccinării, pentru că vaccinul previne îmbolnăvirea şi împiedică copleşirea sistemului de sănătate. Aceiaşi oameni care luptă împotriva respectării regulilor au luptat şi împotriva vaccinării.
Din acest punct de vedere, eu zic că e un război în care sunt două tabere. Din păcate, să ştiţi că tabăra care e cumva împotriva regulilor sociale a reuşit să facă destul de mult rău şi este foarte bine organizată şi puternică. Au reuşit să convingă atât de multă lume despre nişte lucruri care, din punct de vedere logic, par de neconceput. Foarte multă lume crede în acele teorii conspiraţioniste...

- Poporul nostru, oricum, este mai înclinat către misticism...

- Cred că e şi o problemă de educaţie. La o naţiune foarte educată mai greu poţi acţiona prin aceste teorii conspiraţioniste.

- Vorbiţi-ne despre felul în care, pe plan mondial, s-a mers pe realizarea vaccinului...

- Din punctul meu de vedere, a primat interesul financiar. Nu pot spune neapărat că a primat interesul farmaceutic. Dar, de fapt, este un alt tip de război. Nu este acela cu arma în mână, ci este un război economico-financiar, unul foarte cumplit.
În ultimul timp cred că, şi de aceea spuneam că e un război geo-politic, apar reorientări sau reorganizări de influenţe în lume.
Acestea s-au văzut şi în această pandemie. A fost zona europeană, zona americană, zona rusă şi zona chineză. Fiecare dintre aceste mari puteri avea interese.
Poate la început toţi au fost speriaţi de riscurile care există în pandemie, dar s-au trezit foarte repede şi au început să profite, fiecare cum a putut, de situaţia pandemică.

- Vaccinurile au apărut aproximativ în acelaşi timp...

- Era o concurenţă foarte mare. S-au mişcat repede din cauza mortalităţii foarte mari, care trebuia oprită. Iar singura modalitate era vaccinul. Toată lumea care avea capacitatea să realizeze un vaccin s-a mişcat foarte repede. Dacă la început a existat poate o colaborare între specialişti, apoi această luptă a fost preluată de politic şi de economic.
A început rivalitatea, care, aţi văzut, a dus la situaţii în care, la un moment dat, nu puteai face vaccin pentru că nu mai existau, alţii aveau vaccin dar nu era acreditat în alte ţări. Am văzut, astfel, medicamente care nu au mai fost acceptate să fie folosite în infecţie pentru că erau produse în alte zone... Noi, făcând parte din Europa, trebuie să respectăm regulile europene. La un moment dat foloseam un medicament care avea utilitate dacă îl foloseai cum trebuia şi am fost acuzaţi că l-am menţinut pe lista celor folosite... Nu vreau să intru în detaliile acestei bătălii cumplite, pe care puţină lume a sesizat-o. Eu, cel puţin, având informaţii, am putut constata că anumite fenomene şi evenimente care se petreceau erau consecinţa acestei lupte dintre marile puteri şi dintre zonele de influenţă.
Poate într-o zi voi scrie o carte în care un capitol va cuprinde şi aceste aspecte.

- Să vorbim despre vaccinul de la Timişoara, despre care tot amintea profesorul Virgil Păunescu...

- Ştiu că Institutul Oncogen este o instituţie serioasă de cercetare. Nu cunosc amănunte legate de vaccin. Pe de altă parte, e foarte dificil să poţi crea un vaccin fără să fii într-un sistem european în acest sens. Toate firmele care aveau capacitatea de a face vaccinul au primit finanţare de la toate marile puteri. Aici au intervenit apoi rupturi şi lupta între ele, pentru că ele au primit finanţare în sensul dacă obţine cineva primul vaccinul, acesta va fi împărţit la toată lumea, după care s-au mai schimbat puţin din reguli, fiecare căutând să-şi obţină un avantaj faţă de concurenţă.

- În ultima vreme v-aţi mai tras sufletul un pic. Cum vedeţi perioada următoare?

- Da, aşa e, de vreo trei săptămâni răsuflăm mai uşuraţi. Perioada următoare depinde de noi, de numărul în care oamenii se vor vaccina. Să ştiţi că întreg parcursul pandemiei, şi poate puţini vor să creadă acest lucru, a depins foarte mult de noi, de comunitate. În momentul când situaţia a fost mai bună, acest lucru s-a datorat celor care am înţeles şi am respectat toate regulile, care au fost bine gândite. La fel, perioadele în care lucrurile nu mergeau bine erau cauzate de acelaşi motiv: lumea s-a relaxat, nu a mai fost de acord să respecte anumite lucruri... Riscăm să păţim acelaşi lucru, dar nu cred că va fi o problemă dacă lumea e vaccinată. În caz contrar, acest risc există. Eu nu cred că se va întâmpla să fie un al patrulea val la fel de puternic cum a fost al treilea, cu condiţia să nu apară o nouă tulpină. Aceste mutaţii sunt greu de controlat.
Una dintre condiţii este ca toată lumea să fie vaccinată pentru ca virusul să nu circule, pentru că noi nu putem controla o mutaţie din India, de exemplu, dar se pot controla zonele epidemice. Când controlezi focarul epidemic ai şansa să reduci din efecte.
Pe de altă parte, lumea dacă este vaccinată are o oarecare imunitate. În aceste condiţii este puţin probabil ca atât de repede să se propage sau atât de mari pagube să facă boala. De fapt, indiferent cât de multe cazuri ar fi, dacă nu ar fi mortalitatea de 3, 4, 5% nu ar fi probleme. Aceste 20% de forme severe sunt cele care necesită asistenţă medicală şi se cheltuie foarte mult cu aceşti pacienţi pentru a-i salva; de asemenea, mulţi dintre ei rămân cu sechele.
Statistica arată că în Europa, în ultimul an, numărul de decese a fost cu 750.000 mai mare decât media pe ultimii cinci ani. E clar că pandemia a avut un efect. În România avem peste 30.000 de morţi prin această boală. Nu am date, dar cu siguranţă a crescut mortalitatea comparativ cu ultimii ani...
Dacă nu era această rată a mortalităţii, era altceva. E plin de viroze banale, poate în număr mult mai mare decât au fost infectările cu Sars-COV-2, în perioada de primăvară şi toamnă. Acestea nu pun probleme, deoarece cu sau fără acţiunea medicală, în decurs de o săptămână se vindecă.

- A apărut şi zvonul că o tulpină se transmite şi de la gripa aviară. Acum lumea se sperie din orice, după ce am trecut prin ce am trecut.

- S-a întâmplat, în urmă cu zece ani cred, să fie alertă epidemiologică exact în acest sens. Gripa ce afecta păsările, gripa aviară, a dobândit un factor de patogenitate la om şi a creat boala la om. Acest lucru s-a întâmplat tot în China, în zona Asiei de sud, dar focarul a fost foarte repede izolat şi neutralizat, înainte de a apuca să se răspândească.

- Ce am mai putea spune despre ultimul an?

- Aş spune, referindu-mă la ultimul an, că am avut alături o echipă foarte bună, am avut încredere unii în alţii, ceea ce a constituit una dintre cheile succesului nostru. Cu toţii am tras în aceeaşi „direcţie la căruţă” ne-am ajutat, de multe ori depăşind „fişa postului” tocmai în dorinţa de a face bine, de a ajuta comunitatea să treacă mai repede şi mai bine peste momentele dificile.
Eu nu am făcut politică, politica mea este binele pacientului, iar interesul a fost acela de a salva cât mai multe vieţi şi de a-mi ajuta semenii. Într-o situaţie de viaţă şi de moarte nu te mai poţi gândi la altceva. Am fost etalon în lupta anti-COVID. Timişoara era locul de unde se dădea, cum se zice, ora exactă. Toată lumea se uita la ce facem noi, avea foarte multă încredere în ce spuneam eu. Au fost şi momente care m-au deranjat şi care mi-au afectat concentrarea.
Dar când primeşti telefoane şi la ora 1 noaptea, de la oameni disperaţi, care aveau nevoie de un sfat şi de ajutor, nu poţi să zici nu. Am răspuns întotdeauna la telefoane. Dacă parte din populaţie era puţin mai disciplinată si mai responsabilă, nu s-ar fi petrecut toată această bulversare a societăţii. Lumea, din păcate, nu dă doi bani pe sănătate, iar acest lucru ţine de educaţie.
Trebuie să fim în continuare responsabili şi să avem răbdare pentru că, încetul cu încetul, viaţa va reveni la normal. Cu condiţia ca noi să facem ceea ce trebuie... Trebuie să fim solidari unii cu alţii şi mai puţin egoişti.
E bine să ne distrăm, să ne relaxăm, dar să evităm zonele cu risc de contaminare. Să ne ferim să ne contaminăm şi să facem în aşa fel încât să nu-i îmbolnăvim pe alţii. Sunt esenţiale, în acest sens, vaccinarea şi respectarea în continuare a regulilor cunoscute.
Foarte important este să începem, fiecare dintre noi, să ne gândim să ducem o viaţă sănătoasă: să facem mişcare, să mâncăm mai sănătos, să păstrăm un mediu mai curat. Nu în ultimul rând, să ne facem consultul medical anual şi să facem prevenţia principalelor boli cu care ne confruntăm.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ