Marius Cîrnu, născut în 14 mai 1962, în Timișoara, din părinti neaoși bănățeni, originari din comuna Lighed, actualmente Pădureni, a început să cânte pentru prima dată la vârsta de 7 ani, la acordeon, luând lecții de muzică de la dirijorul renumitei fanfare din Pădureni, Nicolae Mițiga. La 11 ani dă examen la Liceul de Muzică „Ion Vidu” din Timișoara, unde începe studiul clarinetului, cu profesoara Rodica Sas. Absolvă cursurile acestei școli în 1981 și este angajat prin concurs la Ansamblul Profesionist de Cântece și Dansuri „Banatul” din Timișoara, unde se perfecționează, timp de șapte ani, în domeniul interpretării folclorului.
Este absolvent al Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de muzică, secția Interpretare instrumentală (profesor de instrument), obținând diploma de licență în anul 1996. Între anii 1988 și 1996 este angajat ca profesor la Școala Populară de Artă din Timișoara, la catedra de instrumente de suflat: taragot, clarinet, saxofon, iar din 1997 este profesor titular la catedra de clarinet de la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu” din Timișoara.
Începând cu anii ‘90 participă la numeroase festivaluri internaționale de folclor și efectuează numeroase turnee artistice în Franța, Elveția, Serbia, Germania și SUA, unde obține multe succese ca solist instrumentist la clarinet, taragot, saxofon, fluier, ocarină și caval.
Colaborator permanent al TVR Timișoara și al Orchestrei RadioTeleviziunii din Novi Sad, înregistrează peste 70 de CD-uri și casete audio-video cu majoritatea soliștilor consacrați din Banat.
În anul 2000 este inclus ca membru în Organizația Internațională de Folclor, cu sediul la Viena, iar din anul 2002 devine membru al Academiei Internaționale „Citta di Roma” din Italia, care îi conferă „Diploma Academica de Merit” în domeniul muzical.
Odată cu înființarea Orchestrei Radio din Timisoara, în anul 2003, este numit dirijorul acesteia, cu care începe să înregistreze folclor din Banat atât cu soliști vocali, cât și cu soliști instrumentiști, participând totodată la diferite spectacole de folclor.
Este, de asemenea, profesor asociat la Școala de Nai „Domide” din Elveția, unde predă instrumente populare (taragot, fluier). Din septembrie 2004 este numit director adjunct la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu” din Timișoara, unde, din aceeași dragoste pentru folclorul bănățean și nu numai, înființează împreună cu alți colegi taraful de elevi al școlii.
Este doctor în muzică, doctorat obținut în anul 2006, la Universitatea Națională de Muzică din București, cu calificativul Magna Cum Laudae, avându-l ca și conducător de lucrare pe prof. univ. dr. Gheorghe Oprea.
- Domnule profesor Marius Cîrnu, ce vă aduceți aminte din Lighedul de altădată?
- Nu am uitat copilăria acolo. Erau alte vremuri, încărcate de obiceiuri, de tradiții. Practic, când am început clasa I, tatăl meu m-a trimis la un dirijor de fanfară, Nicolae Mițiga, de la care am luat, timp de patru ani, lecții de acordeon. Acesta a fost începutul meu în muzică. Pe vremea copilăriei mele, la Lighed, fie că era vorba despre nunți, fie despre rugi, consătenii noștri țigani erau cei care cântau. Românii nu prea cântau acum 70 de ani... Banda avea vioară, violă, bandă - un fel de violoncel bătut -, broancă (contrabas), mai târziu a apărut și acordeonul, torogoata. Prin anii ‘70 au apărut în aceste benzi și soliștii. Până atunci era strict vorba de instrumente, în special de cele cu coarde. Așa a fost până au apărut instrumentele de suflat, grație artiștilor de la Caransebeș. De ce au apărut? pentru că se auzeau mai tare. Orice om care făcea nuntă la copil voia ca muzica să se audă, să știe lumea că e nuntă! E fala aceea a bănățeanului.
- Asta cu atât mai mult cu cât, în vremea respectivă, nu existau stații de sonorizare și așa mai departe...
- Nu. Se cânta „la rece”, cum se spune.
- Să revenim puțin la primii ani de școală. De care dintre dascăli vă mai amintiți?
- De Simion Pițu, învățătorul meu. El m-a învățat carte. Apoi, prin clasa a II-a sau a III-a, am dirijat și corul copiilor din clasă.
- Ați avut în familie rude care au cântat?
- Tatăl meu a cântat în renumita fanfară din Lighed. Fanfara a cântat din 1912 până prin 1930-1935. Erau, pe atunci, fanfare într-o grămadă de sate, iar cea din Lighed era foarte renumită. Se mai întâlneau în concursuri. Mi-a arătat Moș Lăică, cum îi spunea lui Mițiga, dirijorul fanfarei, fotografii cu aceasta.
- Ce a urmat după clasa a IV-a?
- Am venit la Timișoara. Învățătorul i-a spus tatălui meu să mă dea la Liceul de Muzică. Așa am ajuns în clasa a V-a la acel liceu și am făcut până în clasa a XII-a. Am stat opt ani la internat. Am studiat clarinetul. Am făcut cu doamna profesoară Rodica Sas exact în sala în care ne aflăm acum (una dintre sălile Colegiului Național de Artă „Ion Vidu”, acolo unde maestrul Cîrnu ne-a primit pentru interviu - n. aut.). Aici, unde, după câțiva ani, am ajuns, la rândul meu, dascăl. Am terminat liceul în anul 1981.
- Din liceu ce amintiri păstrați? Cum era pe vremea aceea comparativ cu ce este astăzi?
- Atunci elevii erau ascultători. Mă gândesc acum că era și puțină frică. Ce puteai să-i spui unui profesor în anii ‘70? Acum, în schimb, dascălul nu are voie nici măcar să ridice tonul la elevi. Pe vremea mea, dacă făceai câte-o prostie, te mai lua profesorul de urechi. Eu am știut de frica dascălilor. Era o disciplină strictă atunci.
- Pe lângă doamna Sas, ce alți dascăli v-au marcat anii de liceu?
- Îmi aduc aminte de domnul profesor Mircea Idvoreanu, cu care am făcut teorie și solfegii, doamna Virginia Pavelescu, tot la teorie și solfegii. Erau atunci dascăli de elită la acest liceu...
- A urmat facultatea de muzică?
- Nu. Pe vremea aceea, în 1981, erau trei conservatoare: București, Cluj Napoca și Iași. Atunci a fost câte un loc la fiecare conservator; trei locuri în toată țara. Am fost la București, eram șapte pe acel loc. Am rămas la ultima probă eu și cu un bucureștean. A intrat, bineînțeles, bucureșteanul, care era de acolo. M-am întors la Timișoara și am dat concurs la Ansamblul Profesionist „Banatul”, unde pe vremea aceea era dirijor Gelu Stan. Erau atunci la ansamblu Luță Popovici, soliștii Mariana Drăghicescu, Elena Jurjescu, Dumitru Botoșan, Laza Blagoev, Aurelia Ardeleanu, Filofteia Moldovan. Am început turneele prin țară cu Ansamblul „Banatul”.
Am făcut turnee în țară, pentru că, în acea vreme, era mai greu să ajungi în străinătate. Am fost o singură dată în Iugoslavia. Înainte, prin anii ‘70, ansamblul a fost în turnee luni, prin Mongolia, China, Cuba.
Prof. Gelu STAN, folclorist și dirijor Am rămas în ansamblu din anul 1981 până în anul 1987. Apoi m-am căsătorit... Soția mea, Mara Marinela, a terminat Liceul de Chimie, apoi a lucrat la Comtim. Avem o fată, Silvana, are 30 de ani și va avea nunta anul acesta. Mi-ar fi plăcut să fie și ea în domeniul muzical, dar nu poți să-ți forțezi copiii să facă ceva anume din ce ai vrea tu. Deși unii încearcă. Uneori merge, alteori nu. Așa că, am rămas singurul muzician din familie. Mai am o speranță la viitorii nepoți...
- După Ansamblul „Banatul” ce a urmat?
- Am mers la Școala Populară de Artă, profesor de clarinet, saxofon și taragot. Acolo am stat din anul 1988 până în anul 1996. Iar din anul 1996 sunt aici, la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu”. Sunt profesor de clarinet și taragot.
- Când ați făcut prima înregistrare?
- În anul 1982, cu Ansamblul „Banatul”, am făcut prima înregistrare, la Radio Timișoara. Am lucrat cu doamna Lucia Boleanțu, cu care am înregistrat o piesă, din nou, chiar în această sală. Am cântat la clarinet. Apoi, de prin 1985-1986, am început să merg, împreună cu colegii din ansamblu, pe la diverse evenimente: rugi, sărbători ale satului, nunți, botezuri... Mie chiar mi-a plăcut acest lucru.
- Acum aveți în jur de 70 de materiale discografice...
- Cam după Revoluție a început să se înregistreze la modul serios. Am mai înregistrat eu, în 1986, cu Traian Barbu, o casetă, cum era pe vremea aceea. De prin 1988 am început colaborarea și cu Vasile Conea. Cu el am înregistrat cred că vreo opt albume.
Apoi, am colaborat cu Liliana Laichici, Andreea Voica, Nicoleta Voica, Petrică Moise, Carmen Popovici-Dumbravă, cu mulți soliști. Mi-am făcut un calcul, cred că sunt mai mult de 70 de interpreți... Cum spuneam, după Revoluție au început să apară alte suporturi muzicale, au apărut casetele video. Soliștii făceau o casetă audio, apoi făceau filmări, cum era moda pe atunci.
- Prin anul 2000 ați ajuns în Organizația Internațională de Folclor... Cum s-a întâmplat?
- Drăgan Muntean, fie iertat, solistul de la Deva, era pe vremea aceea membru cu câțiva ani înainte. El m-a propus. Eu mi-am depus CV-ul și asta a fost...
- Iar din 2002 sunteți membru al Academiei Internaționale de la Roma.
- Da, au venit reprezentanți ai Academiei la noi la liceu și au ales câțiva profesori. Am primit de la ei și o Diplomă de Merit.
În 2003 am înființat, împreună cu maestrul Gelu Stan și cu Mihai Anghel, directorul Radio Timișoara, Orchestra radio. Aici am fost dirijor. După doi-trei ani orchestra s-a desființat pentru că nu era pe placul Bucureștiului. Formația era alcătuită din mine și Cosmin Golban, la taragot, Cristi Stanca, la acordeon, Achim Ciucurel, la contrabas, Nicu Barbu, la țambal, Ghiță Hațeg - profesorul de la Chizătău -, la vioară, Cristi Băltean, la vioară, Costel Moldovan, la vioară. Am înregistrat și cu soliști. Începutul a fost frumos, dar nu a durat mult.
- Cam la câte instrumente cântați?
- Acordeonul nu-l mai pun, că am cântat doar în primii patru ani de școală. Apoi, am făcut opt ani de clarinet la liceu, șapte de pian. La Ansamblul „Banatul” am început să cânt și la saxofon, fluier, ocarină, caval, taragot.
- Care instrumente vă sunt mai dragi?
- Saxofonul și clarinetul. Diferența, în cazul clarinetului, o constituie tonul, care este unul deosebit. Dar, de câțiva zeci de ani, a pătruns mai mult saxofonul la noi, în Banat - cum pătrunde acum în Ardeal și alte zone folclorice -, pentru că are un sunet puternic. Cum spuneam la început, lumea voia să se audă muzica, iar saxofonul oferea acest lucru.
- Mai păstrați legătura cu Lighedul, Pădurenii de astăzi?
- Tatăl meu a murit în anul 2006, iar mama în anul 2013. Mai am ceva neamuri pe acolo, dar cum eu am fost plecat de acasă de la vârsta de 11 ani, s-au mai pierdut legăturile. Când eram la școală mergeam acasă o dată la două săptămâni, sâmbăta, că atât ne lăsau. În vacanțe stăteam mai mult. După ce am terminat liceul și m-am angajat la Ansamblul „Banatul” am trecut mai rar. Mai mergeam la rugă... Am cântat în satul natal de vreo șapte ori, la rugă, cu mai mulți soliști vocali.
- O altă recunoaștere e cea din 2006, când ați luat Magna Cum Laudae la Universitatea Națională de Muzică din București...
- Am primit acea distincție eu și Deian Galetin. Am fost la domnul profesor Gheorghe Oprea, iar teza mea a avut titlul „Instrumentele de suflat în practica folclorică bănățeană”. Am tratat despre torogoată, saxofon, clarinet, trompetă, saxofon sopran, instrumente specifice muzicii bănățene.
- Trompeta e mai puțin cunoscută. De ce?
- Se cântă mai greu la ea. Dar am avut trompetiști, cum ar fi Sandu Florea, de la Armeniș, Stanciu Tite, care au fost membri în „Doina Banatului”.
- Ați cântat cu Florea, Galetin și Dumbravă în formație...
- Da, din 1992 și până în 1996 am cântat împreună cu Deian, iar solistă a fost Carmen Popovici-Dumbravă. Între timp am ajuns să fiu nașul lor...
- Ce amintiri aveți din turnee, din viața de instrumentist?
- Viața muzicanților, a muzicienilor, a celor care se ocupă cu muzica e, în mare parte, o viață bună. Te duci și cânți, ori că e festival, nuntă, botez sau rugă, în locuri în care lumea e veselă, iar atmosfera e una de bucurie. Referitor la turnee, am fost cu Ansamblul „Timișul”, după 1990, în Franța. Am avut succes destul de mare în Franța. Primul turneu a fost la marele Festival Confolens, care se organizează an de an. România s-a ținut bine și la capitolul instrumentiști, și la capitolul dansatori. Ansamblul „Timișul” atunci era o forță și ca număr, și ca valoare, cum, de altfel, e și acum.
- Cum vedeți viitorul folclorului de astăzi, ce părere aveți despre faptul că se implică foarte mulți tineri?
- Cei care s-au născut acum 25-30 de ani au crescut cu melodiile post-1990. E altă muzică... Ei nu-l mai ascultă, să dau un exemplu, pe Achim Nica sau îl ascultă prea puțin. Ei sunt axați pe muzica de acum, care este o combinație de muzică sârbească și alte influențe. Nu mai se cântă cum se cânta în Banat, cum cânta banda la mine în sat. Nu mai sunt acele melodii, s-a schimbat repertoriul. Eu sper că melodiile vechi nu se vor pierde de tot. Pentru aceasta, trebuie ca noi, muzicanții și dascălii, să le repunem în valoare, să le readucem în actualitate. Trebuie să le trezim gustul pentru folclorul autentic. Astăzi intervin tot felul de mode și de influențe. La sate, pe vremuri, era o anumită ordine la joc. În satele noastre de câmpie erau soroc, pe loc, ardeleană pe trei pași, întoarsă. În Caraș Severin era altă ordine: brâu, horă, ardeleană de doi. Așa a fost din moși-strămoși. Astăzi, tineretul mai cere melodii din acestea cu influență de manele, ca la București. Alții vor manele-manele...
- Dintre numele de astăzi, ce instrumentiști de la noi și din țară sunt de remarcat?
- Luca Novac rămâne etalonul și taragotul de aur al Banatului. Luță Ioviță, de asemenea, el a fost primul taragotist. Se știe istoria cu Luță Ioviță, care în 1910, când a făcut armata la Szeged, cânta la clarinet. În timpul armatei a găsit acest instrument, taragotul, pe care l-a adus în Banat. Apoi au urmat Ion Murgu, Horea de la Dalci și așa mai departe, până la Petrică Vasile, Luca Novac, Luță Popovici... Prin 1930 a apărut saxofonul. Acum sunt mulți instrumentiști. La taragot i-aș aminti pe Petrică Vița, Gigi Tăbăcaru. Sunt mulți, chiar și dintre elevi.
În Ardeal, de asemenea, sunt câteva nume: Dumitru Dobrican, Ion Berci, Adi Neamțu, de la Sibiu. Sunt și la ei mulți, dar nu ca la noi, pentru că aici acesta era specificul. De mai bine de o sută de ani în Banat se cântă la torogoată. Avem tradiție și școală în acest sens.
- Să ne oprim puțin și asupra soliștilor vocali...
- De vreo 30 de ani, dacă nu mai bine, cânt cu Vasile Conea. Are un dar de la Dumnezeu acest om, el e un artist născut. Apoi, Petrică Moise, la fel. Sunt nume grele. Le-aș aminti, la aceeași categorie, pe Ana Pacatiuș, Ana Munteanu, Mariana Drăghicescu. Dacă ar fi să facem un top ne-am speria câți soliști și soliste avem, ca și instrumentiști, de altfel...
- Dintre cei tineri?
- Am avut un elev, Remus Novac, soțul Olguței Berbec. A cântat, din clasa a V-a, la clarinet. E drept că soliștii sunt cei care ies în față, dar ei fără instrumentiști nu ar putea face nimic... Așa sunt formațiile Andreei Voica, cu Deian Galetin în spate, Ramonei Vița, cu Tică Vița în spate, Carmen Popovici-Dumbravă cu Sorin. Sunt cupluri care se ajută, se completează...
Experiența și completarea reciprocă se dobândesc după anumiți ani de practică. După ce cânți împreună 15-20 de ani, deja din ochi te înțelegi. Plus că trebuie să ai și „nas”, să simți ce vrea lumea, să simți pulsul evenimentului la care participi. Depinde foarte mult și de public. De exemplu, dacă în sală este mai mult tineret, vii cu un repertoriu adecvat; dacă sunt între 40 și 60 de ani, poate, să dau un exemplu, acei oameni vor să asculte și un tango, muzică de când au fost ei tineri. Tinerii vor mai mult muzică de joc.
- După cât timp vă dați seama că un copil, un tânăr, are sau nu aptitudinile necesare pentru a deveni instrumentist?
- Văd cum vin o mulțime de părinți și bunici cu copiii la mine să-i învăț. Eu le spun mereu că nu le pot turna cu tolceriul cunoștințele... Depinde de ei, în mare măsură. Degeaba stă cu mine aici și eu îi arăt, o oră-două, iar până la următoarea întâlnire nu exersează.
- Între talent, muncă și perspeverență, ce primează?
- Munca! Dacă nu e muncă, chiar și unul care e supertalentat s-ar putea să dea chix. Enescu a zis că e vorba de 1% inspirație, 99% transpirație. Nu îl contrazic, dar nu cred că e chiar așa. Trebuie să ai, din naștere, ureche muzicală.
- Costă mult, astăzi, instrumentele muzicale?
- Depinde, de la câteva sute până la câteva mii. Depinde de firmă.
- Dar a urma cursuri de instrumentist?
- Și da, și nu. Dacă un copil are talent și nu îi e cultivat, e păcat. Cea mai bună investiție e în copii, la urma urmei. Dacă vezi că îi place să cânte la un anumit instrument, i-l cumperi. Nu mai contează cât costă: cinci sute, o mie sau trei mii. Din păcate, astăzi, mulți copii vor calculatoare, tablete, telefoane, care costă foarte mult, dar cu care nu produc nimic. Atât că are un telefon mai performant decât au alți copii. Telefonul nu e să stai toată ziua pe facebook... E în regulă să se joace, dar nu să stea cu orele pe telefon sau tabletă. Îți distrugi și ochii, și e și pierdere de vreme.
- Ce înseamnă să ai „ureche perfectă”?
- Înseamnă să ai auz absolut, să distingi orice sunet. Acest lucru nu poți să-l ai decât din naștere. Acest lucru nu se poate nici injecta, nici băga cu forța. Dar, prin muncă și ambiție reușești să urci.
- De unde credeți că vine această tendință a părinților de a-și face copiii soliști sau instrumentiști?
- Probabil se gândesc că este o meserie ușoară. Apoi, se gândesc că, muzicant fiind, câștigă mai ușor banii. De aceea spun, și poate mă repet, că acum 70-80 de ani, cântau conaționalii noștri de etnie romă. Românii voiau să-și facă copiii doctori, ingineri sau măcar paori... Atunci, cei din bandă cântau pe un sac de grâu sau de cucuruz.
- Asta înseamnă că, la început, a cânta nu era chiar un lucru de fală...
- Acesta e adevărul. Ei erau mai dotați de la natură pentru asta, ca și brazilienii la fotbal. Romii din naștere au această înclinație spre muzică. Nicolae Anghel „Ministeru” era un geniu ca instrumentist, iar lista ar mai putea continua. De exemplu, lângă Caransebeș, la Maciova, sau lângă Lugoj, la Măguri, erau sate în care acești oameni cântau toată ziua. Cântau după ureche, dar cântau bine...
- Ce contibuție în domeniul muzical ați dori să o evidențiați?
- În anul 2009 am scos o culegere de o sută de melodii de joc din Banat, pe care le-am aranjat pentru fluier, torogoată și saxofon alto. Sunt melodii pe care le cântau și le cântă muzicanții. Le-am cules de la muzicanții de pe sate. Am și din Lighed. Acolo, cum la Jebel a fost Efta Botoca, a fost Georgică Gruia, care cânta tot la vioară. Mi-au spus cei din sat că era foarte bun. Dar, cum se spune, dacă nu prinzi trenul, cum a fost cazul lui Efta Botoca, cel care a plecat la București iar apoi a cântat cu orchestra lui Gheorghe Zamfir... Trebuie să ai și un pic de noroc. Poți să fii cel mai bun și să cânți acasă, unde nu te vede nimeni.
- Ce le transmiteți tinerilor muzicieni de astăzi, atât ca dascăl, cât și ca instrumentist?
- Să nu abandoneze folclorul autentic, pentru că, altfel, încetul cu încetul, îți pierzi identitatea. Generația tânără de astăzi se naște într-un anumit mediu muzical, iar ei cred că aceasta e muzica bănățeană, ceea ce e cu totul greșit. Repet, muzica adevărată e cea pe care a cântat-o Achim Nica, muzica bătrânească.
A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ
