Interviu cu îndrăgita interpretă de muzică populară, Nicoleta Voica
Când te afli în fața marilor artiști, cu adevărat dedicați pasiunii lor, un lucru este imediat observabil. Dragostea cu care vorbesc despre ceea ce au ales să facă în viață. Nicoleta Voica spune că „s-a născut cu cântecul”. Nu a renunțat niciodată la acest dar, dat de Dumnezeu, pe care îl împarte dintotdeauna cu publicul.
Mai spune despre folclor că acesta va exista întotdeauna și că reprezintă „hrana sufletească a omului care iubește frumosul”.
- Ce anume v-a insuflat dragostea pentru folclor?
- Nu știu dacă ceva sau cineva mi-a insuflat dragostea pentru folclor, dar ce pot să spun sigur este că cred în destin și cred că Dumnezeu mi-a dat această menire. Eu cred că te naști cu dar, cred că cineva superior îți trasează traiectoria.
Și nu poate fi altcineva decât divinitatea pentru că efectiv prin sângele meu, prin toată ființa mea, tot ce vibrează în mine este cântec. Până și când șofez trebuie să am lângă mine tot timpul un reportofon, sau telefonul, pentru că atunci când înregistrez linii melodice nu îmi propun neapărat acest lucru. Scriu pe șervețel, scriu pe chitanțe, ambalaje, pe orice. În momentul în care vine inspirația, vine. Nu este comandată și așa e și cu darul acesta. Te naști cu el sau nu.
Cu cântecul cred că m-am născut. Cred că a fost modul meu de comunicare chiar atunci când nu știam să vorbesc.
- La ce vârstă ați debutat pe scenă?
- Nu știu dacă se poate numi debutat, dar am cântat pe scenă de când știu că stau în picioare, de când știu să vorbesc. Din primii ani de grădiniță îmi plăcea să fiu implicată în tot. Curios e că nu-mi plăceau doar rolurile acelea frumoase, de prințesă. Eu voiam să fiu de toate. Îmi schimbam și vocea, am făcut toate cursurile posibile, am jucat în filme pentru copii, imitam soliști. Toți spuneau că sunt talentată.
Am avut o copilărie frumoasă și mă consider foarte bogată cu ce am trăit și din punctul acesta de vedere îi consider săraci pe tinerii de acum. Ceea ce se întâmplă acum, cu prea multă tehnologie, nu e tocmai benefic. Mie mi-e dor de gustul copilăriei mele și de lumea satului, aceea care nu mai este. Lumea mea e o lume frumoasă. Lumea cu care eu am fost obișnuită și am trăit, avea mai mult parfum.
- Ați avut parte de susținere din partea celor apropiați?
- Din partea familiei nu, pentru că erau vremurile acelea în care li se spunea copiilor: „Vrei să te duci la dansuri, vrei să devii vagaboantă, să te duci de capul tău. Nu se poate, când se întunecă ești în casă”.
Eu în vremea școlii mă duceam și cumpăram bilete la film și întotdeauna erau de două serii filmele. Nu contează cum era de fapt, dar inventam și îi arătam tatălui bilete compostate, rupte de mine. Bineînțeles că până la urmă și-a dat seama.
Apoi m-am dus la casa de cultură Reșița să încep să cânt la un mod mai organizat, mai profesionist. Am intrat în sala de repetiție și am văzut un dirijor care era de-a dreptul coleric. Era un mare maestru, dar eu nu știam la vremea aceea. Mi-a fost frică și am plecat de acolo. Eu mă dusesem cu gândul să cânt, dar am nimerit la sala de repetiții, la dansuri și acolo mi s-a părut mai normal. Am devenit dansatoare, după care am început să cânt. Au văzut că am talent și mi-au spus să merg și la sala de repetiții. Și uite așa am și cântat, am și jucat, am și tras cortina. Am și recitat, pentru că în timpul școlii luasem câteva premii la concursuri de recitări. Practic tot ce ținea de domeniul literaturii, al versului popular și nu numai. S-au legat într-un fel toate.
Cel care m-a îndrumat atunci când am ajuns la Casa de Cultură, a fost Afilon Lațcu și dacă regret ceva, e că în ziua de azi nu există mai mulți oameni ca el, care să-i ajute pe tineri.
- Este dificil de compus muzica folclorică? Există anumite reguli care trebuie urmate, de exemplu, din punct de vedere al textului?
- Bineînțeles. Tocmai de asta sunt soliști care ajung unde trebuie să ajungă și sunt soliști care ajung unde își propun, că acum este un fel de fabrică de artiști. Sunt oameni care fac texte, fac muzică, dar care nu au nicio treabă, nici cu Banatul, nici cu Serbia, dar nici cu zona țigănească. E ceva între. Un fel de mix pe care tinerii îl agreează pentru că e mult ritm.
Și sunt oameni care cooptează artiști și îți fac niște piese „Eu când mor nu mai trăiesc, ce e alb nu e negru și invers”. Un fel de pilde, pe care lumea iar le agreează, pentru că fac parte din viață. Și mai ales când beau câte un pahar, e frumos să le asculte.
Dar dacă dăm un pic timpul înapoi, un cântăreț care mie mi-a plăcut e Achim Nica, pe care dacă-l asculți vezi că poți să pătimești, să pierzi o lacrimă pe textele acelea, care au atât de puține cuvinte. Și nu folosește termeni academici, pentru că trebuie să ții cont că vorbim de un cântec popular. În cântecul popular trebuie ținut cont de niște regionalisme. De asta e greu să compui.
Trebuie să ai grijă când respiri, trebuie să ai grijă să dai coloratură liniei melodice. Ai nevoie de niște înflorituri, acele melisme, care sunt caracteristice Banatului de la munte.
La orice festival de muzică populară este o probă de foc să doinești fără acompaniament. Că „tra la la” cântă oricine, dar nu toți devin artiști.
A cânta la toate nunțile din Banat nu înseamnă să fii artist, înseamnă să fii cântăreț. Să rămână ceva după tine, ca și după 50 de ani să știe lumea cine ai fost, e nevoie de mai mult.
Contează foarte mult ce cânți, contează foarte mult ce vrei. Sunt mulți care se gândesc că vor să devină artiști și să facă bani cât mai repede. Dar nu se poate așa ceva. Există o fonotecă de aur, unde trebuie să lași niște piese.
- Există o melodie la care țineți în mod special?
- Mi-e foarte greu să aleg una. În procent de 99,9% sunt piese compuse de mine, pentru că nimeni nu mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu.
Cele mai frumoase texte le-am făcut de obicei când am trecut printr-un impas în viață. Așa se întâmplă. Când ești prea fericit… nu prea-ți iese.
Am spus că am fost ajutată și asta contează foarte mult. Am avut o traiectorie bine definită de la început. Am vrut să încep cu începutul. Am fost la „Floarea din grădină”, am fost la concursuri precum „Dialog la distanță”, e foarte important să ai o carte de vizită când te duci undeva. Trebuie să te impui undeva acolo sus. Ne place sau nu să recunoaștem, de la București se dă tonul. Și dacă ei spun: „Trebuie să vină un solist din Banat”, să reprezinte Banatul, e frumos să fii tu acela, sau printre primii doi, trei. Atunci poți să consideri că ai făcut ceva, nu ai trăit degeaba pe lumea asta.
E adevărat că e foarte greu, pentru că totul e oarecum foarte pestriț. Toți vin cu „Asta vrea lumea”. Da, dar pe lumea asta poți să o faci frumoasă sau urâtă. Tot de noi depinde și felul în care s-a ajuns și noi suntem vinovați că s-a ajuns aici. I-am lăsat să alunece într-o pantă, pentru că nu suntem uniți. E o luptă în care ar trebui să fim înfrățiți toți.
- Ați participat la nenumărate spectacole și concerte. Vă amintiți un eveniment care v-a impresionat în mod deosebit?
- Toate evenimentele, toate spectacolele și orice mică acțiune are ceva aparte, dar îți rămân în suflet câteva puncte cruciale. De exemplu când am fost la primul festival-concurs pe țară și nu aveam 16 ani împliniți. Mai aveam vreo două săptămâni dar am mințit, pentru că știam că nu mă primesc. Aveam foarte mari emoții, pe care nu o să le mai am niciodată. Acum sunt altfel de emoții. Când nu știu bine textul, când nu sunt prea sigură pe mine… Sufletul acela de copil și inimioara aceea care îți bate în gât sunt niște sentimente pe care nu mai ai cum să le trăiești. Toate vin într-o anumită perioadă din viața ta. Țin minte când am intrat pe ușă și toți repetau și de fiecare dată când intra câte un solist mă gândeam: „Aoleu, ce bine cântă. S-ar putea să mă întreacă”. Îmi era frică de toți în parte.
Erau anumite teme și trebuia să te încadrezi. Trebuia să cânt un cântec de viață nouă, că așa era atunci. Și am cântat „Ară badea cu tractorul”. Acolo nu prea puteam să pătimesc, dar trebuia să am grijă la interpretare. Am luat marele premiul și am fost foarte încântată.
Mă uitam la muzicanți și ei se tot uitau la mine. Ei sunt juriul cel mai de temut la urma urmei. Și țin minte, Sandu Florea, parcă îl văd și acum, cu o figură de bunic bun, așa creol cum era el, se uită la mine: „Tu fată, nu-i ca tine nima. Ori iei tu, ori nime nu o să ia. Ascultă la moșu”. Și îmi dădeau curaj. Și toate momentele astea, care au fost cruciale, astea rămân în suflet.
Când am fost făcută cetățean de onoare, am îngenuncheat în fața publicului, pentru că altfel mi se părea că nu mai știu cum să le mulțumesc. Atâtea aplauze și faptul că după atâția ani mă duc și le cânt, iar ei plâng când eu cânt. Le vorbesc și de multe ori le spun că nu suntem cu nimic altfel decât ei. Și noi avem durerile noastre. Nu mă diferențiază nimic, doar acest dar pe care mi l-a dat Dumnezeu și mi l-a dat să-l împart. Am pus asta și în cântec, îmi doresc să cânt cât trăiesc și îmi doresc să trăiesc cât pot să cânt. Nu-mi imaginez cum ar fi să nu pot să cânt.
- Se vorbește mult despre poluarea folclorului. Ce anume credeți că favorizează acest lucru și care sunt urmările?
- Folclorul există, va fi și o să existe cât lumea. Că el suferă transformări, e adevărat. Mă gândesc de multe ori cu tristețe la asta. Acum vreo zece ani se putea auzi o scuză: „Păi l-am schimbat un pic ca să meargă și în discoteci, ca să cooptăm tineretul”. Păi și de ce să-l cooptezi cu minciuni? Sunt oameni care iubesc folclorul și vor fi tot timpul, la fel ca și cu alte genuri muzicale.
Și chiar eu, la vârsta mea, am de învățat. Zilele astea am ascultat un CD cu niște piese vechi și m-am gândit unde a fost CD-ul acesta până acum. Erau cântări foarte vechi și foarte frumoase, cu niște rezolvări armonice și cu niște texte atât de simple, dar atât de frumoase. Spun atât de mult, cu vorbe atât de simple. Acum avem la îndemână o largă gamă de cuvinte, care nu au ce căuta în folclor și de care se folosesc totuși mulți așa-ziși textieri. Fac texte care au un succes fantastic, dar țin câțiva ani și pe urmă ne întoarcem tot la cele vechi.
Era o perioadă în care dacă nu aveai pe CD o piesă care să fie țigănească-ardelenească, nu erau interesați. Era o perioadă în care se cânta sârbește foarte mult.
Trecem tot timpul prin anumite perioade, dar folclor va fi și nu o să moară niciodată. Într-un fel îmi plânge sufletul că strănepoții, nepoții strănepoților mei probabil nu o să cunoască ce a fost acum, dar cine va dori să cunoască, o să aibă resursele necesare.
La nunți, pe vremea străbunicilor mei, se bătea cu lingura când se strigau banii miresei și se juca un joc popular. Asta nu mai este de mult, de când eram eu copil. A fost frumos, a trecut acea perioadă, dar e bine să fie menționată undeva și lumea să țină minte. Acum sunt nunți la care nu se mai cântă o doină și mă doare sufletul că e așa, dar nu avem ce face, mergem cu valul.
Dar nădăjduiesc că vor rămâne acei soliști adevărați, talentați, și nu mă refer numai la fata mea, că dacă o laud lumea zice că-i normal să fac așa, doar e fata mea. Eu știu de ce o laud, pentru că merită. Mai sunt soliști care țin aproape de suflet cântecul adevărat. Trebuie să mai cânți și ce vrea lumea, dar trebuie să știi și ce e al nostru, ce e românesc.
- Cum a fost momentul în care ați descoperit talentul Andreei în muzică? Cred că ați fost fericită…
- Știam că e o viață foarte grea, eu nu am îndrumat-o niciodată. În general nu le-am spus copiilor mei ce să se facă. Nu sunt de acord cu acest lucru. Un copil trebuie să știe să-și aleagă drumul pentru că altfel niciodată nu o să o facă cu drag. Ceea ce vei face o viață întreagă trebuie să fie o plăcere, o bucurie.
Eu nu i-am spus niciodată Andreei să cânte și am fost surprinsă când am auzit-o la Reșița cântând. Muzicanții au venit să-mi spună: „Lăsați-o și pe ea să cânte”; „Cum s-o las că nu a cântat niciodată?”; „Dar ascultați-o”. Și când am auzit-o cântând pur și simplu am rămas tablou. A cântat două-trei cântări repetate, ieșise de pe scenă cu bani, cu ciocolată în mână. Știam că asta e menirea ei. Și tot timpul i-am spus că să cânte bine nu e de ajuns.
Andreea de când era mică a cântat altfel decât toți ceilalți. Așa descoperi un talent. Nu e un copil obișnuit. Sunt mulți care cântă frumos și atât. Și după doi, trei ani nu ai mai auzit de ei.
- Ce transmiteți cititorilor noștri și publicului dumneavoastră?
- Eu întotdeauna le spun oamenilor și pe scenă, că îi aud de multe ori spunând că s-au săturat de viață, că viața este cel mai frumos dar pe care ți-l dă Dumnezeu. Mie dacă-mi dă 100 de vieți, le vreau pe toate, și cu rele și cu bune. Cele rele te fac să le apreciezi pe cele bune.
Și le spun oamenilor: „Dragii mei, nu vă împovărați sufletul cu ceea ce nu vă interesează. Mâncați ce vă place, iubiți ce vi drag, dați sufletului ce cere”. Numai așa poți avea o viață frumoasă, numai așa poți să trăiești frumos. Și mai mult decât atât, le spun la sfârșit: „Până ne reîntâlnim vă interzic să îmbătrâniți, să vă îmbolnăviți și să nu iubiți cântecul popular. Pentru că asta este hrana sufletească a omului care iubește frumosul și identitatea lui”.
Ioana NICOLESCU
