Interviu cu Andreea Voica, despre dragostea pentru muzica folclorică
Atrasă încă de mică de scenă și de cântecul popular, Andreea Voica spune că asta e ceea ce și-a dorit să facă dintotdeauna. A încercat de mică să se identifice în mod individual ca artist, să urmeze propriul drum, lucru pe care l-a și făcut de altfel.
Cântecele sale sunt create din această mare pasiune și exprimă sentimente și trăiri proprii.
Iubește publicul, tinerii care joacă în fața scenelor și cei care sunt mereu alături de ea, fără de care știe că nu ar fi reușit pe acest drum. Le destăinuie acest lucru printr-una din melodiile sale preferate, pe care o interpretează mereu cu emoție: „Lume bună, lumea mea, mă închin în fața ta”.
- O să încep cu o întrebare destul de previzibilă. În ce măsură v-a influențat cariera mamei în parcursul pe care ați ales și dumneavoastră să-l urmați?
- Cred că m-a influențat în copilărie, dar dacă a fost așa, a fost în mod inconștient, pentru că eu am început să cânt foarte devreme și anume la vârsta de șase ani. Fără ca mama să mă fi împins vreodată pe drumul acesta, al muzicii. A fost un drum pe care mi l-am ales singură.
Desigur, faptul că am crescut cu muzica în casă și-a pus amprenta asupra mea. Atunci, în copilăria mea, a fi artist însemna cu totul altceva decât înseamnă astăzi, iar mama era plecată în acele turnee de câte șase, opt săptămâni, în care nu o vedeam deloc. Cutreiera țara în lung și-n lat, iar când s-a întors acasă, într-o pauză între turnee, i-am spus că vreau să cânt. Nici măcar nu m-a luat în serios pentru că nu mă ascultase niciodată, nu știa că este ceva ce eu îmi doresc, ceva ce îmi place. Mi-a trebuit ceva timp să o conving că eu chiar asta vreau să fac.
Era chiar înaintea unui spectacol la Reșița, acolo unde eu m-am născut, unde am copilărit și înainte de acel spectacol cumva am convins-o, cu ajutorul orchestrei, că eu chiar pot să cânt. Învățasem singură câteva melodii și a fost primul meu spectacol în care am apărut pe scenă. Cu toate că ea nu a prea fost de acord, mi-a improvizat un costum de-al ei, înainte de intrarea în scenă mi s-a explicat ce înseamnă intervenția orchestrei și când să cânt. După acel spectacol ea și-a dat seama că de fapt am talent și că asta este ceea ce vreau cel mai mult să fac. Iubeam muzica încă de pe atunci. Spectacolul a fost un succes. Știam doar trei piese, le-am repetat de trei ori pentru că am avut succes la public și asta a fost.
După aceea m-a dus la Casa Pionerilor din acea vreme, apoi Ateneul Tineretului, am fost în foarte multe spectacole alături de ea, colaborând cu ansambluri foarte mari și foarte cunoscute la vremea aceea. Bineînțeles că asta s-a datorat faptului că sunt fiica mamei mele. Așa am ajuns să pătrund atât de devreme în lumea asta, a marilor artiști.
- V-a ajutat și vocea pe care ați moștenit-o…
- Cu siguranță. Mama întotdeauna îmi spune că dacă nu aș fi excelat în ceea ce fac, niciodată nu m-ar fi lăsat să fac asta. Dacă eram doar bună, nu era de ajuns.
- Ați studiat în Statele Unite ale Americii. Ați continuat în tot acest timp să cântați muzică populară?
- Spuneam că am început să cânt la șase ani și am plecat din țară la vârsta de 15 ani. În tot acest timp am cântat, în foarte multe spectacole alături de mama, am colaborat cu foarte multe ansambluri. Eram ca un artist consacrat, adică nu mergeam la un spectacol odată la trei luni. Chiar mergeam în turnee. Era ceea ce îmi plăcea să fac, era viața pe care mi-o dorisem, cu toate că nu eram conștientă de dimensiunile a tot ceea ce mi se întâmpla, pentru că eram un copil.
După ce am terminat clasa a noua am plecat în Statele Unite. Mama plecase deja înaintea mea cu un an și ceva. Eu nu am vrut niciodată să plec pentru că îmi plăcea enorm ceea ce făceam, îmi plăcea viața asta de artist și am știut că dacă plec acolo nu va fi același lucru. Am plecat smulgându-i mamei promisiunea că mă voi întoarce, ceea ce am și făcut în ziua în care mi-am luat diploma de la facultate. Am făcut liceul, din clasa a zecea, și facultatea în Statele Unite.
Am cântat și acolo, bineînțeles. Și mama făcea tot asta, asta a făcut toată viața ei. Cântam pentru o comunitate mai restrânsă de bănățeni, cu precădere din Banatul sârbesc. În fiecare vacanță am venit în țară, am înregistrat, nu am pierdut niciodată contactul cu publicul de acasă.
La 22 de ani, după ce am terminat facultatea, m-am reîntors aici și am continuat viața asta frumoasă pe care mi-am ales-o încă din copilărie.
- Având în vedere succesul mamei, a fost dificil să vă faceți un renume? Să vă definiți separat ca artist și să vă diferențiați de Nicoleta Voica? Și în ce măsură v-ați dorit acest lucru?
- Mai ales în copilărie am simțit asta. Niciodată nu am fost comparată cu cei de vârsta mea. Încă de la șase ani toată lumea spunea: „cântă ca maică-sa, nu cântă ca maică-sa, li se confundă vocile, maică-sa e mai bună”. Niciodată nu am fost tratată drept din acest punct de vedere. Încă de pe atunci mi-am dorit să nu spună nimeni niciodată „este a doua Nicoleta”. Nu am vrut asta. Erau și sunt destule soliste care nu vor să facă altceva decât să fie Nicoleta Voica. Eu nu am vrut. Am vrut să fiu eu, să fiu Andreea Voica. Într-adevăr vocile ne seamănă foarte bine, pentru că sunt fiica mamei mele, dar stilul de cântat este unul total diferit și niciodată în niciun festival sau concurs la care am participat nu mi s-a spus: „Vai, dacă închid ochii o aud pe Nicoleta”. Nu, asta li se spunea altor domnișoare care se străduiau din plin să facă asta.
- Care sunt melodiile pe care le interpretați cu cel mai mare drag?
- Îmi scriu singură textele și liniile melodice, în colaborare cu soțul meu, dar cred că întotdeauna m-au caracterizat textele de dragoste și sunt cele mai frumoase texte pe care le-am făcut pentru că îmi pornesc din suflet. Nu cred că este neapărat necesar ca un solist să își scrie textele, pentru că unii chiar nu se pricep la asta, dar dacă ai putea să o faci este ideal, pentru că nimeni nu poate exprima mai bine decât tine ceea ce simți. Textele mele de dragoste sunt toate scrise pentru soțul meu și exprimă exact sentimentele și trăirile mele.
Mai am o melodie care îmi palce extrem de mult, care este compusă pentru publicul meu, „Lume bună, lumea mea, mă închin în fața ta”. Este o melodie care de câte ori o cânt îmi trezește mari emoții. Mă năpădesc lacrimile pentru că exact asta simt. Sunt conștientă în fiecare secundă și în fiecare moment din viața mea că eu fără cei care mă iubesc și iubesc muzica, nu aș fi nimic.
- Cum este publicul de muzică populară astăzi?
- Este extraordinar. Ceea ce-mi place astăzi și nu am simțit în perioada anilor ’90, imediat după Revoluție, sau perioada imediat următoare după ce eu m-am întors acasă, este că atunci lumea nu era atât de îndreptată spre folclor cum este acum. Era o perioadă confuză din toate punctele de vedere, nu doar muzical vorbind. Sunt sigură că și datorită acestei schimbări majore care s-a produs atunci. Nu am avut liber la nimic iar după Revoluție tineretul voia orice nu era românesc și atunci cei mai mulți și-au îndreptat atenția spre muzică ușoară, apoi spre manele. Dar, slavă Domnului, a fost o perioadă care a trecut, iar acum tineretul este îndreptat spre folclor. Nu există sat sau comună care să nu aibă acum ansamblu de dansuri și asta cred că e foarte benefic pentru că așa tinerii au contact cu folclorul, cu muzica populară. Oriunde cântăm, la orice rugă bănățeană, la orice manifestare, cei care joacă în fața scenei sunt tinerii. Este îmbucurător ceea ce se întâmplă. La început era emoționant, când vedeam sute de tineri care jucau Brâul, dar acum m-am obișnuit. Este un dans foarte la modă acum. Dacă nu știi să joci Brâul ești cumva de rușine, indiferent că ești din Timiș sau din Caraș. Brâul este un joc specific Banatului de munte, doar că acum cânt la Ineu și toată lumea joacă Brâul, cântăm în județul Arad și toți tinerii joacă Brâul. Este fantastic ce se întâmplă. Pe mine mă bucură foarte mult.
- Următoarea mea întrebare era legată exact de acest subiect, mai exact de apropierea tinerilor față de folclor. Există îngrijorarea că se vor pierde tradițiile?
- Sub nicio formă. Este normal ca totul să sufere o transformare, chiar și muzica. Ar trebui să rămână în limitele decenței, dar eu cred că este bine ceea ce se întâmplă.
Chiar și aceste „seri bănățene”, care sunt un fel de discoteci cu muzică populară, oricum adună extrem de mulți tineri. Toată lumea ne cunoaște textele, știu melodiile, cântă împreună cu noi. Tineretul este foarte implicat.
- Câte albume ați înregistrat până acum? Aveți un proiect nou în acest sens?
- Nu știu câte am înregistrat, ar trebui să le număr. Primul l-am înregistrat când aveam 13 ani. Sper că o să înregistrez anul acesta un alt album de muzică populară. Este în lucru, ne pregătim.
- Ce vă propuneți pentru viitorul apropiat?
- Nimic în mod deosebit. Suntem extrem de ocupați vara și nu prea am timp să mă gândesc la nimic, decât să fiu sănătoasă și să pot să-mi onorez toate contractele. În toamnă vreau să înregistrăm acest album de care am pomenit.
Am început un alt album de muzică de petrecere, cred că sunt trei ani de atunci. De fapt el este gata, doar că nu avem timpul fizic necesar să-l terminăm în studio, dar melodiile sunt toate înregistrate.
- Ce transmiteți cititorilor noștri și iubitorilor de muzică folclorică?
- Mă bucur foarte mult că sunt alături de noi, eu chiar simt apropierea asta a publicului față de mine. Pe pagina de Facebook am 300.000 de oameni care îmi scriu frumos și care abia așteaptă să vadă cu ce noutăți am mai venit. Abia așteaptă câte un spectacol, abia aștept Ruga bănățeană de la Timișoara, la Parcul Rozelor, acolo unde vor veni foarte mulți oameni, nu numai din județul Timiș, ci de peste tot.
Ce pot să spun celor care iubesc muzica? Să iubească muzica în continuare, să fie mereu aproape de noi. Nu numai de mine, ci de toți colegii mei care cântă muzică populară de bună calitate.
Ioana NICOLESCU
